Trying to get property of non-object [ On /var/www/virtual/jpop.com/public_html/generatrix/model/youtubeModel.php Line 63 ]
Manastirea Putna - JPop.com
Artist info
Manastirea Putna

Manastirea Putna

Manastirea Putna


Manastirea Putna, asezata la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima si cea mai importanta ctitorie a Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar al Bucovinei. Cronicarul Ion Neculce istoriseste astfel despre felul in care a fost ales locul pe care avea sa fie zidita Manastirea Putna: "Stefan-Voda cel Bun, cand s-au apucat sa faca Manastirea Putna, au tras cu arcul dintr-un varfu de munte ce este langa manastire. Read more on Last.fm
Manastirea Putna, asezata la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima si cea mai importanta ctitorie a Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar al Bucovinei. Cronicarul Ion Neculce istoriseste astfel despre felul in care a fost ales locul pe care avea sa fie zidita Manastirea Putna: "Stefan-Voda cel Bun, cand s-au apucat sa faca Manastirea Putna, au tras cu arcul dintr-un varfu de munte ce este langa manastire. Si unde au agiunsu sageata, acolo au facut prestolul in oltariul". Există, fără îndoială, o memorie a locurilor, o memorie anonimă cu izvoare ancestrale, de esenţă folclorică, în răsfrângerile căreia evenimentele istorice se transfigurează hiperbolic, devenind mituri, legende sau tradiţii, cu semnificaţii existenţiale care transcend realităţile originare, de referinţă directă, în perspectiva lor, după expresia unui mare poet, eroii apar ca munţii în amurg... Veneraţia unanimă urcă necontenit spre ei din văile adânci ale aducerilor aminte, învăluindu-le treptat staturile în aburii fecunzi ai închipuirii, ai acelei închipuiri fabuloase care emană din sufletul unui neam întreg şi în ceţurile căreia contururile acestora devin labile, siluetele dobândesc forme fantastice, iar creştetele lor înălţimi uluitoare. Sintetizând o stare de spirit generală, simţirea, cugetarea şi fantezia unui popor în plin proces de redeşteptare naţională, o publicaţie anonimă din anul 1845, considerată însă de Nicolae Iorga fie opera lui Mihail Kogălniceanu, fie a lui Alecu Russo, constata admirativ că românii îi atribuie lui Ştefan cel Mare tot ce este bun, frumos, măreţ şi eroic: „Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ (...).

Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi (...). Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte...”. Se concluziona, în sfârşit, că acest voievod rezumă pentru noi „toate isprăvile, toate monumentele şi aşezămintele făcute în cinci veacuri de atâţia stăpânitori”. Despre figura lui şi despre uimitoarele sale fapte, istoricul Alexandru Xenopol spunea în 1871, la memorabila serbare de la Putna, că acestea sunt păstrate „mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în comoară de nesfârşită poezie”.

Aici se află, într-adevăr, cel mai mândru şi cel mai durabil monument al marelui nostru voievod; aici a rămas el veşnic viu, când a trecut, prin moarte, în nemurire. Veacurile s-au scurs de atunci peste amintirea sa, amplificându-i mereu strălucirea, adâncindu-i şi mai mult înţelesurile. Eroziunii lor au fost supuse mai curând granitul şi marmura, aurul şi argintul numeroaselor sale ctitorii şi odoare, ştirbind nu o dată miraculoasa armonie pe care el însuşi le-a insuflat-o iniţial şi pe care a luat-o apoi cu sine în mirifica lume a legendelor... Potrivit unei vechi tradiţii folclorice, după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică.

De aceea, credea Ion Neculce, „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”. Aserţiunea, fireşte, nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, şi aceea insuficient atestată, la Probota, iar de la fundarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea sigură a următorului edificiu bisericesc, respectiv, între anii 1466 - 1487, s-au mai scurs încă doua decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Rîmnicul Sărat, deşi în acest interval s-au desfăşurat cele mai multe şi mai înfricoşătoare dintre bătăliile sale. Se răsfrânge totuşi în această tradiţie profund populară o realitate, un mod specific de compensare, pe plan spiritual, a unor acţiuni distrugătoare, impuse, la un moment dat, de vicisitudinile istoriei, unui popor prin excelenţă paşnic şi constructiv. Echilibrul structural fiind violentat, aspiraţia spre starea iniţială se obiectivează astfel în proiecţia virtuală a unor forme arhitectonice armonioase, raţionale, capabile să medieze comuniunea cu Providenţa şi să restabilească echilibrul vremelnic stricat.

Sânt însă şi legende în cuprinsul cărora asemenea edificări preced evenimentele dramatice, având menirea să atragă preventiv de partea ctitorului milostivirea divină în eventualitatea producerii lor, după cum, uneori, unul şi acelaşi edificiu apare construit - în multiplele lui legende - când înainte, când după, când între două evenimente, din care unul reprezintă o înfrângere, iar al doilea o biruinţă, mediată întotdeauna în mod miraculos de iniţierea construcţiei respective. Însăşi Mănăstirea Putna, cea mai importantă ctitorie religioasă a lui Ştefan cel Mare, apare în legendele sale şi într-o situaţie şi într-alta. Se spune astfel că, odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastru se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Viţeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urşilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ştefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munţi, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, 1-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”.

Reţinem, aşadar, că, în această legendă, construirea Mănăstirii Putna este iniţiată la capătul unei campanii cinegetice şi precede unor evenimente posibile. Primul amănunt este semnificativ deoarece înrudeşte legenda întemeierii Putnei cu legenda întemeierii Moldovei, în ambele cazuri vânătoarea făcând parte dintr-un ritual ctitoricesc răspândit pe vaste spaţii geografice din Europa şi Africa până-n străfundurile Asiei. Spre deosebire însă de legenda lui Dragoş, care consacră întemeierea Moldovei prin sacrificarea faimosului zimbru, în această variantă a legendei putnene, construirea mănăstirii nu reclamă nici un fel de sacrificiu. Substanţial diferit sunt relatate întâmplările într-o altă legendă, care situează hotărârea lui Ştefan de a ctitori Mănăstirea Putna între o luptă pierdută şi una câştigată, iar construirea ei după ambele evenimente.

Se spune, de data aceasta, că voievodul, fiind învins cândva într-un război şi rătăcind rănit prin ţară, ar fi ajuns la aceeaşi chilie de pe valea Viţeului, unde un pustnic bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu, nenominalizat acum, dar care nu putea fi altul decât tot Daniil Sihastru, i-ar fi acordat găzduire şi 1-ar fi ospătat cu mălai fiert şi rădăcini culese din pădure. La miezul nopţii, pustnicul 1-ar fi luat de mână pe Ştefan, ar fi ieşit eu el din chilie şi i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebîndu-1 de trei ori dacă vede ceva într-acolo. A treia oară, vodă i-ar fi răspuns că vede nişte lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini ci îngeri şi că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmaşi, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ştefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi si-a strâns oastea împrăştiată prin ţară, a pornit din nou la luptă şi astfel i-a învins pe duşmani.

După dobândirea biruinţei, si-a ţinut, desigur, făgăduiala, construind mănăstirea la temelia căreia a poruncit să se zidească „o căldare mare cu galbeni” şi numeroase odoare de aur şi argint, pe care el însuşi le va scoate de acolo când va învia din morţi, „călare pe calul lui şi cu sabia în mână, ţinând-o dreaptă drept în sus”. Tot el va fi acela care va împărţi banii şi odoarele zidite urmaşilor credincioşi faptelor lui, legii şi obştii româneşti. Rezidă în această legendă amintirea primei campanii întreprinse de Ştefan cel Mare, în iunie 1462, pentru recucerirea cetăţii Chilia, din care s-a întors, într-adevăr, fără izbândă şi rănit, precum şi a celei de a doua, din ianuarie 1465, când izbuteşte sa smulgă cetatea din mână ungurilor, numai după trei zile de asediu. Potrivit legendei, hotărârea voievodului de a construi mănăstirea este luată între aceste două campanii, iar construirea propriu-zisă are loc după cea din urmă, ceea ce corespunde - largo senso - adevărului istoric.

In legătură cu modalitatea de alegere a locului pe care şi-a construit Ştefan marea sa ctitorie monastică, în care veridicul naiv se împleteşte deopotrivă cu miraculosul, se păstrează la Putna o relicvă, menită să „adeverească” relatările acestei legende. Este vorba de un deget, provenind din mormântul lui Daniil Sihastru, pe care egumenul Ghedeon de la Voroneţ 1-a ferecat, în anul 1749, în argint şi 1-a împodobit cu mărgăritare, dăruîndu-1 apoi Mănăstirii Putna. După tradiţie, acesta ar fi degetul arătător de la mână dreaptă a lui Daniil Sihastru, „cu care el i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”. Într-o variantă apropiată acestei povestiri, în care însă atât hotărârea de a construi mănăstirea, cât şi construirea însăşi se încadrează între o înfrângere din partea turcilor şi o victorie asupra lor, pustnicul îl trezeşte pe Ştefan la miezul nopţii şi îi spune să meargă singur la locul de confluenţă a celor trei pâraie (probabil a Viţeului cu Putna şi cu Putnişoara), să intre în apă, să se uite spre cei trei munţi şi apoi să vină să-i spună ce a văzut.

„Ştefan s-a vârât în apă pîn' la genunchi; s-a uitat la răsărit, n-a văzut nimic. S-a uitat cătră amiază, iar n-a văzut. S-a uitat la asfinţit şi a văzut pe munte o luminare arzând. Apoi s-a uitat mai la vale, spre miezul nopţii, şi a văzut trei luminări arzând”.

Întorcându-se şi povestindu-i sihastrului ce-a văzut, acesta i-a spus: „Acolo unde ai văzut arzând numai o luminare, să faci o cruce, iar unde ai văzut arzând trei luminări, să faci o mănăstire, şi atunci vei birui. El a făcut mănăstirea Putna şi apoi a mers de a bătut pe turci...”. Potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosului aşezământ putnean, alegerea acestui loc s-ar fi hotărât însă în cu totul alt chip şi anume, cu arcul şi săgeata... Acestea ar fi fost instrumentele de proiectare a edificiului, „compasul” şi „rigla” cu ajutorul cărora s-au trasat coordonatele sale.

Ion Neculce, care a consemnat legenda în O samă de cuvinte, relatează astfel întîmplările: „Ştefan-vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras ca arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pană în mănăstire. Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă.

Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo.

Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aste povestescu. Fost-au şi bisericuţă de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu...”. Alegerea locului de construire a bisericii după procedeul descris în această legendă face parte dintr-o amplă şi variată serie de modalităţi folclorice similare, ale căror izvoare se pierd în noianul vremurilor.

Constatăm astfel în legendele mai multor popoare europene, inclusiv în cele ale românilor, că asemenea edificii puteau fi ridicate pe locul unde cade securea, ciocanul, săgeata şi alte unelte aruncate ad-hoc sau pe locul unde cade zăpada în toiul verii; acolo unde se aşează anumite animale sau pe ruinele unor lăcaşuri mai vechi descoperite de păstori; pe locul unde se mută în mod miraculos materialele de construcţie sau acolo unde este găsită o icoană care se întoarce singură pe locul respectiv, ori de câte ori este dusă în altă parte etc. De regulă, alegerea locului pe care se va înălţa viitorul edificiu este urmată, în legendele aferente, de un alt ritual cu obârşii străvechi, atestate pe căi arheologice şi folclorice aproape la toate popoarele lumii. Este vorba de aşa-numita jertfă a zidirii, un sacrificiu sângeros menit să confere durabilitate construcţiei prin imolarea unui om, a unui animal sau a unei păsări la temeliile sale. Obiceiul a generat, mai ales la popoarele din sud-estul Europei, o literatură populară, cu semnificaţii tulburătoare, ale cărei cote supreme - semantice şi estetice - sunt revelator atinse în celebra noastră baladă despre Meşterul Manole, constructorul legendar al Mănăstirii Curţii de Argeş.

Cercetările mai vechi sau mai noi ale unor savanţi de reputaţie mondială au dus la concluzia că „Modelul exemplar al tuturor acestor forme de sacrificiu este, aproape sigur, un mit cosmogonic” şi anume, acel mit de origine indo-ariană, care explică geneza universului „prin uciderea unui Uriaş primordial” din organele căruia se nasc diversele zone cosmice. Asemenea acestuia, în riturile de construcţie, „fiinţa imolată îşi regăseşte un nou corp”, care este însăşi construcţia, animată şi devenită durabilă prin „transferarea rituală” a vieţii sale în „corpul arhitectonic substituit corpului carnal”. În multimilenara sa istorie, jertfa zidirii a evoluat de la sacrificarea efectivă a oamenilor la zidirea simbolică a umbrei sau efigiei lor, apoi la imolarea unor animale dintre cele mai diverse - câini, pisici, miei, ţapi, iezi, lupi etc. - substituite şi ele treptat printr-o mare varietate de obiecte.

Cu privire la jertfele omeneşti, miturile de construcţie pretind ca acestea să fie cât mai dureroase, condiţionând perenitatea edificiului de preţul şi intensitatea suferinţelor. De aceea trebuiau imolate fiinţele cele mai dragi. Meşterul Manole, bunăoară, îşi zideşte la Argeş propria soţie, care se dovedise cea mai devotată dintre soţiile tuturor meşterilor de acolo, iar în alte legende cad jertfă ritualului „unicul copil al văduvei, unica fiică a moşneagului, mama unor copii mici etc.”. Necesitatea celei mai preţioase jertfe este împlinită şi în legenda Mănăstirii Putna.

Tânărului Sion i se taie capul nu pentru a fi pedepsit că a cutezat să tragă cu arcul mai departe decât Ştefan - cum ar lăsa Neculce să se presupună - ci pentru că, trăgând mai departe decât voievodul şi decât însoţitorii acestuia, el s-a dovedit cel mai puternic dintre ei şi - prin urmare - cel mai indicat pentru a fi jertfit la temelia unei ctitorii atât de importante. Cronicarului îi scapă acest substrat arhaic al legendei, trecând grăbit de la relatarea faptului în sine la punerea lui sub semnul îndoielii, dar, în perspectiva generală a folclorului produs de ritualul discutat, astfel trebuie justificată sacrificarea, aparent gratuită şi reprobabilă, a tânărului arcaş. Obiceiul ca atare, fireşte, nu se practica în Moldova secolului al XV-lea, iar amintirea lui foarte îndepărtată s-a păstrat atât de vag şi fragmentar în povestirea lui Neculce, încât şi-a pierdut sensul originar, sugerându-i-se alte explicaţii... Localizarea străvechiului mit la Putna, pe căile întortocheate ale folclorului, a fost favorizată şi consolidată de faima crescândă a gloriosului ctitor, dar şi de farmecul acestor plaiuri, de atmosfera lor ireală, în irizările căreia stăruie parcă şi acum duhul acelor vremuri legendare.

Însăşi configuraţia reliefului putnean, din care emană acest inefabil genius loci, îngăduie - la rândul ei - unele „precizări” şi „reconstituiri” cu ispititoare aparenţe de veracitate. Astfel, muntele de pe care s-a tras cu arcul se numeşte Crucişorul sau Dealul Crucii şi este situat la sud-est de mănăstire, imediat peste pârâul Putnei, fiind realmente marcat cu o cruce monumentală de piatră, dar fără nici un fel de inscripţii. Din vârful său, cum spune însuşi cronicarul, „este mult locu (...) până în mănăstire”, dar tot el ne oferă un detaliu care face veridic zborul săgeţii pe o traiectorie atât de lungă, dacă ar fi să dăm crezare legendei. Este vorba de arcul lui Ştefan, despre care se afirmă că voievodul „1-au fost trăgând cu vârtej”, ceea ce înseamnă că era, de fapt, o arbaletă, a cărei bătaie, îndeobşte, e mult mai mare decât a unui arc obişnuit.

Puternica armă, împreună cu o cupă de iaspis, ar fi rămas, după moartea domnului, „întru pomenire la sfânta mănăstire”, dar ambele au dispărut ulterior. Arcul a fost furat, pe vremea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), de către cazaci şi leşi, cu prilejul unei campanii comune de jaf, iar cupa de iaspis a fost spartă... Istoricul Theodor Codrescu susţinea că la Mănăstirea Putna ar fi rămas, printre multe altele, şi un ceas de buzunar, care a aparţinut lui Ştefan cel Mare, unul dintre primele de acest fel din lume, inventat şi executat de renumitul meşter nurnbergez, Petter Heller, şi pe care domnul Moldovei 1-ar fi primit în dar de la un trimis al papei, în anul 1493. Obiectul ar fi ajuns, prin intermediul episcopului Gherasim al Romanului, în posesia mitropolitului Veniamin Costachi, care, la rândul său, i l-ar fi dăruit, în 1828, „feldmareşalului armatei ruseşti, prinţul Vitgenstain”, pentru „a-şi scoate familia sa de sub blăstămul la care ea era supusă încă din timpul lui Potemchin” - în prezent nu se mai ştie nimic de soarta acestui ceas.

Se păstrează, în schimb, până-n zilele noastre, la Putna, un fragment din trunchiul unui paltin, în care, după tradiţie, s-ar fi înfipt săgeata lui Ştefan cel Mare când a tras cu arcul din vârful muntelui, dar despre acest amănunt nu se pomeneşte nimic în legenda lui Neculce. Fără ezitare indică tradiţiile putnene şi locul pe care a căzut săgeata arcaşului jertfit. Acesta este un colnic, denumit Sion - după numele celui sacrificat aici - şi se află în imediata apropiere a mănăstirii, pe latura ei nord-estică. Cronicarul spune că, în vremea sa, locul era marcat cu un stâlp de piatră, iar mai înainte cu o bisericuţă de lemn, care s-a risipit apoi.

În vremea noastră, pe vârful acestui deluşor se află o cruce de piatră, construită în anul 1875, cu spezele ieromonahului Glichor, dedicată - potrivit inscripţiei sale votive - mitropolitului Bucovinei Teofil şi arhimandritului Putnei Arcadie, spre eternă amintire. Contrar inscripţiei însă, oamenii din partea locului o consideră închinată memoriei aceluiaşi Sion, legendarul arcaş sacrificat la temelia ctitoriei, pentru că a tras cu arcul mai departe decât marele său voievod. Se dovedeşte astfel că uneori tradiţiile orale, cu obârşii arhaice, sunt mult mai rezistente decât cuvintele săpate în piatră... Ar mai fi de menţionat, în sfârşit, o tradiţie, adiacentă întemeierii Mănăstirii Putna, sau paralelă cu ea, asupra căreia s-au purtat şi se mai poartă încă numeroase discuţii.

Avem în vedere controversatele aserţiuni referitoare la biserica de lemn atribuită lui Dragoş-vodă, aflătoare în cimitirul comunei Putna la circa zece minute distanţă de latura estică a incintei mănăstireşti. Primul care menţionează acest vechi şi important monument religios este Nicolae Costin (1660 - 1712). în Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, el arată mai întâi că despre „Domnia lui Dragoş-vodă, a scrie pre largu cu anevoie iaste”, deoarece nimeni „den vecii de atunce nemic n-au însămnat (...) nice ce s-au lucrat în zilele lui, (...) nice unde au murit”. Mai departe, cronicarul consemnează totuşi: „înţeles-am şi noi den oameni bătrâni, lăcuitori de aicea den ţară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş-vodă şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş-vodă.

Şi aceia biserică de lemnu au mutat-o Ştefan-vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovăţ, Ştefan-vodă au zidit biserică de piatră”. Ceea ce înregistrează Nicolae Costin este aşadar o tradiţie orală auzită din bătrâni şi nicidecum o ştire documentară. Totuşi în aserţiunea lui se constată - ab initio - cel puţin două adevăruri incontestabile: în primul rând, că la Putna exista, cu mult înaintea redactării Letopiseţului său, o biserică de lemn, despre care bătrânii afirmau că Dragoş a construit-o la Volovăţ, iar Ştefan a mutat-o la Putna şi, în al doilea rând, că Ştefan cel Mare a construit la Volovăţ o biserică din piatră, despre care aceiaşi bătrâni afirmau că a fost ridicată pe locul celei dintâi.

Rămân neconfirmate însă următoarele aspecte ale relatărilor sale, care decurg succesiv unele dintr-altele: - a construit într-adevăr Dragoş-vodă, în scurta lui domnie, o biserică de lemn la Volovăţ? - dacă a construit-o, a fost ea într-adevăr mutată la Putna în timpul domniei lui Ştefan cel Mare? - dacă a fost, cu adevărat, ce l-a determinat pe Ştefan să procedeze la o asemenea mutare ? Unii cercetători consideră că regăsirea relatărilor lui Nicolae Costin în două documente autentice, ulterioare morţii cronicarului, ar confirma aserţiunile sale cu privire la această biserică. In primul dintre ele, emis la 17 martie 1723 de Mihai Racoviţă, se „face ştire tuturor pentru sfânta biserică de lemn, ce este lângă Mănăstirea Putna, care, această biserică dinceputul ei au fost făcută de Dragoş-vodă la Volovăţ, şi au fost acolo până în zilele răposatului Ştefan-vodă Bătrânul, şi atunce 'Ştefan-vodă au mutat-o acolo la Putna, zidind în locul ei alta de piatră, care din pricina acestei biserici, căci au fost veche, s-au suit rândul şi Mănăstirii Putnei de este mai înaintea altor mănăstiri şi până astăzi”. În al doilea document, emis de Ioan Teodor Callimachi-voievod, la 7 ianuarie 1759, se face cunoscut că s-au dat doi vecini spre serviciu, opt vite şi o sută de stupi „pentru o sfântă biserică de lemn, ce au fost făcută de Dragoş-vodă la Olovăţ şi răposatul Ştefan-vodă au mutat-o la sfântă Mănăstire Putna”. Este limpede că aceste două hrisoave nu confirmă tradiţia consemnată de Nicolae Costin, ci o preiau întocmai, fără să aducă nici un fel de mărturii în plus.

Găsim totuşi în primul document o încercare de a motiva transferul bisericii de la Volovăţ la Putna prin vechimea acesteia, datorită căreia „s-au suit rândul şi Mănăstirii Putnei de este mai înaintea altor mănăstiri”. Explicaţia pare însă neconvingătoare. Trebuie să remarcăm, de asemenea, că în nici una din cele trei menţiuni nu se precizează când a construit Dragoş biserica la Volovăţ şi când a mutat-o Ştefan la Putna. Potrivit unei tradiţii locale mai recente, consemnată în 1853 de către ieromonahul Putnei Sevastian Georgiescul, Dragoş ar fi construit biserica de lemn la Volovăţ în anul 1353, iar „pe la anii 1468, Ştefan-voievod cel Mare (...) au adus-o de la Volovăţ şi au clădit-o aice în Putna, unde şi până în ziua de astăzi stă...”.

Reţinem de la acelaşi ieromonah că biserica de lemn se mai numea pe vremuri şi „Mănăstirea veche a Putnei”, ceea ce ar putea conduce la idea autohtoniei acestui locaş aici, cu mult înainte de fundarea ctitoriei ştefaniene. La toate relatările de până acum, o altă tradiţie locală adaugă amănuntul enigmatic care pretinde că oastea lui Ştefan cel Mare a transportat pe cai această biserică de la Volovăţ şi a reconstruit-o la Putna într-o singură noapte, voievodul cercetând-o şi închinindu-se la altarul ei chiar în zorii zilei următoare. Faţă de vechea aserţiune a lui Nicolae Costin asupra bisericii de lemn de la Putna, exegeţii din veacul trecut şi din veacul nostru au opinat diferit. Sevastian Georgiescul o acceptă, făcând precizările cronologice pe care le-am văzut; episcopul Melchisedec relatează tradiţia fără obiecţii, adăugind însă că „Bisericuţa aceasta a fost prefăcută, încât astăzi, după spusa parochului, numai la partea altarului are lemn de stejar de acel vechi, ce se zice că ar proveni de la Dragoş”; Nicolae Iorga a respins-o mai întâi, considerând-o lipsită de orice temeinicie, iar mai târziu a menţionat-o fără nici un fel de obiecţii sau comentarii; Eugen Kozak îl citează întocmai pe Nicolae Costin, aducând în sprijinul aserţiunii sale cele două documente de la Mihai Racoviţă şi de la Ioan Teodor Callimachi; Dimitrie Dan, autoritarul monograf al Putnei, considera că tradiţia „consună cu adevărul şi n-ar fi bine să o lepădăm”, prevalându-se în susţinerea ei, nu numai de hrisovul lui Mihai Racoviţă din 17 martie 1723, ci şi de un tablou aflător pe vremea sa la Putna în care era reprezentată solemnitatea sfinţirii mănăstirii cu toată pompa adecvată momentului, în această pictură - subliniază Dan - apărea „pe lingă biserica mănăstirii şi toate celelalte bisericuţe, care se aflau atunci pe teritoriul Putnei, şi bisericuţa lui Dragos-vodă, numită bisericuţa din sat”.

Întrucât tabloul la care se referă monograful pare să fi fost cel executat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când mănăstirea însăşi nu mai arăta aşa cum a fost iniţial, reprezentările din cadrul său nu puteau constitui mărturii categorice în susţinerea tezei discutate. După Dimitrie Dan şi Eugen Kozak, aproape toţi cercetătorii ulteriori au admis, cu unele rectificări şi oscilaţii, aserţiunile tradiţionale referitoare la această biserică, dar lucrurile s-au complicat pe parcurs şi cu o pretinsă piatră funerară a lui Dragoş, pe care Ştefan cel Mare ar fi adus-o la Putna odată cu bisericuţa de la Volovăţ, ori numai ar fi executat-o aici pentru mormântul prezumtivului voievod şi care, între timp, s-ar fi pierdut. Cercetările cele mai recente însă, deşi sunt departe de a fi elucidat integral problemele referitoare la biserica atribuită lui Dragoş, precum şi la mormântul sau piatra sa funerară, au ajuns totuşi la următoarele precizări şi concluzii ferme: - cele mai vechi documente cunoscute, care atestă existenţa Volovăţului, datează din primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun, ceea ce nu exclude o vechime cu mult mai mare a localităţii, ci, dimpotrivă, o presupune pe baza unor argumente foarte logice; - în vremea lui Alexandru cel Bun, la Volovăţ existau două biserici, din care una, de zid, a fost construită sigur în vremea unui voievod anterior acestuia, fără să se poată preciza categoric dacă era o ctitorie domnească sau una boierească; - aceste biserici se aflau neclintite aici şi la 15 martie 1490, când Ştefan cel Mare le reîntăreşte apartenenţa la Episcopia Rădăuţilor, căreia Alexandru cel Bun i le dăduse, împreună cu alte patruzeci şi opt de biserici, ceea ce înseamnă că marele voievod încă nu mutase până la această dată nici o biserică de la Volovăţ la Putna; - ridicarea bisericii de zid la Volovăţ, în anii 1500 - 1502, pe locul unei vechi biserici de lemn, nu impunea transportarea acesteia din urmă tocmai la Putna, din motive cultice, cum susţin unii exegeţi, deoarece aici se sfinţise de mult şi funcţiona din plin cea mai mare ctitorie monastică a lui Ştefan cel Mare, făcând superfluă transplantarea modestei bisericuţe de la Volovăţ, din asemenea motive; - investigarea terenului pe care a fost construită biserica lui Ştefan la Volovăţ nu a dus la descoperirea vreunei mărturii arheologice, a vreunui mormânt sau pietre funerare, care să îndreptăţeascăatribuirea bisericii de lemn de la Putna lui Dragoş-vodă; - această biserică se afla cu certitudine la Putna spre sfârşitul secolului al XVI-lea sau, mai exact, prin anii 1576 - 1577, fără să se poată preciza, deocamdată, de câtă vreme se afla ea aici, la datele respective, şi nici dacă a fost adusă din altă parte sau a fost construită de la început pe acest loc; - că biserica este cu mult anterioară datelor mai sus-menţionate, o atestă nu numai tradiţia, ci şi planul ei iniţial, în formă de navă dreptunghiulară cu extremităţile est-vest poligonale, plan care a fost reconstituit în anii din urmă cu destulă exactitate şi care, după cum s-a stabilit, este specific bisericilor moldoveneşti din a doua jumătate a veacului al XlV-lea şi din prima jumătate a celui de al XV-lea. S-au emis, fireşte, în ultima vreme şi unele ipoteze mai mult sau mai puţin plauzibile.

Se opinează, bunăoară, că vechea bisericuţă de la Putna ar putea să fie o ctitorie a lui Bogdan I (1359 - 1365), atribuită numai de tradiţie legendarului Dragoş, care „nu este înscris în pomelnicul de la Bistriţa şi nici menţionat în actele interne”, şirul domnilor moldoveni începând - potrivit acestora - cu cel mai îndepărtat strămoş cunoscut al Muşatinilor, care este, cum bine se ştie, acest Bogdan. Să nu uităm că tradiţiile şi legendele au mai operat astfel de substituiri. Biserica episcopală a Curţii de Argeş, spre exemplu, este atribuită, în cunoscuta baladă populară, lui Negru-vodă, care a domnit aproximativ între anii 1377 - 1383, deşi ea a fost ctitorită cu certitudine de către Neagoe Basarab, între anii 1512 - 1517. Deosebit de interesante sunt unele încercări de a explica tradiţia în esenţa ei, nu „cu rigla şi echerul, ci cu sentimentul adânc al mitului”, în această perspectivă, pare perfect acceptabil ca Dragoş să fi construit o biserică de lemn la Volovăţ, pe care Ştefan s-o fi mutat apoi la Putna şi chiar dacă această aserţiune ar constitui numai „o fabulaţie postumă marelui domn, ea ne dă, prin însuşi faptul că pune Volovăţul alături de Putna, ecoul unui lucru cert: cultul lui Ştefan cel Mare pentru memoria primului descălecător” şi aspiraţia sa, cu profunde implicaţii politice, de a face din propria necropolă un simbol dinastic, un simbol al „puterii voievodale, prin graţia puterii divine, dar nu a oricărei puteri voievodale, ci numai a aceleia a cărei legitimitate i-o dădea descendenţa din cei dintâi voievozi ai Moldovei”.

Nu poate fi trecută cu vederea nici opinia contrară a unor cercetători, care consideră că „nevoia de a ridica astfel prestigiul ctitoriei sale pare improbabilă”, sugerând totodată că tradiţia a prins viaţă mai curând „din dorinţa putnenilor de a ridica şi menţine prestigiul mănăstirii lor faţă de alte mănăstiri”, cum ar fi Probota, de pildă, care, devenind gropniţă domnească pe vremea lui Petrii Rareş, a dobândit, într-adevăr, la un moment dat, o anumită superioritate asupra Putnei. În privinţa aceasta se citează uneori şi o scrisoare a mitropolitului Grigorie Roşea, din 19 septembrie 1563, în care ilustrul arhiereu mărturiseşte printre altele: „...m-am nevoit cu multă trudă şi pricepere de am întors pe Petru-voievod şi pe doamna lui Elena cu copiii lor, de s-au îngropat acolo la Probota, căci nicăieri altundeva nu se îngropau domnii fără numai la Putna. Şi putnenii, până nu de mult, au lătrat mult asupra mea şi mari blesteme şi mânie au ţinut”. Contestând însă veridicitatea tradiţiei cu privire la aducerea acestei biserici de la Volovăţ la Putna, nu se poate contesta, şi realitatea însăşi, care a generat-o.

Biserica există, marea sa vechime este probată, iar încercarea de a infirma teza aducerii ei aici de la Volovăţ, impune - ipso facto - teza potrivnică a construirii sale pe loc, la o dată, în orice caz, anterioară fondării mănăstirii. Această nouă teză ar situa întemeierea Mănăstirii Putna în perspectiva altei tradiţii autohtone, potrivit căreia o biserică nouă se înalţă, de regulă, pe locul uneia vechi, în preajma acesteia sau, cum spune marele poet anonim al Curţii de Argeş, pe lângă „Un zid părăsit şi neisprăvit...”. Faptul se confirmă în numeroase cazuri. Mănăstirile Neamţu, Bistriţa, Sfântul Nicolae din Poiană, Moldoviţa, Pîngăraţi, Slatina, Agapia, Suceviţa şi multe altele au fost ridicate pe locurile sau în apropierea unor schituri de lemn care le-au precedat.

Un asemenea schit este foarte posibil să fi fost şi bisericuţa de lemn de la Putna, în preajma căreia se află un alt locaş de închinăciune, pe care tradiţia îl consideră cu puţin anterior ctitoriei ştefaniene, atribuindu-l sihastrului Daniil, dar care, în realitate, reprezintă vestigiile unei biserici rupestre cu mult mai vechi. Nu este exclusă, fireşte, aşezarea vremelnică a faimosului schivnic şi prin aceste locuri, dar documentele sigure îl atestă în primul rând la Voroneţ, unde este şi mormântul său. Tot în apropierea Mănăstirii Putna, la circa patru km spre vest de ea, se află ruinele Sihăstriei Putnei, construită din piatră la 1758, pe locul unui schit de lemn datând din primii ani ai secolului al XVIII-lea. care, la rândul său, fusese făcut de vistiernicul Ilie Cantacuzino în preajma unui alt schit, mult mai vechi, despre care tradiţia locală afirmă că a fost întemeiat pe vremea lui Ştefan cel Mare de călugărul Aftanasie, fost tătar mârzac, creştinat.

Dealtfel, după cum vom vedea în capitolele următoare, existenţa unor vechi aşezăminte monastice pe legendarele meleaguri din preajma Putnei rezultă nu numai din tradiţii şi legende, ci şi din unele documente scrise, precum şi din investigaţiile arheologice. Putna în lumina izvoarelor istorice Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menţionate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici şi mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ţinut al Sucevei nu este menţionată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu acelaşi nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ţinutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar şi de la unii dintre urmaşii săi. Constatarea nu poate impune totuşi concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăşte de sub Obcina Mare şi alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea.

Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoştea, încă de pe atunci, o remarcabilă viaţă religioasă şi că Ştefan cel Mare s-a conformat tradiţiei, construindu-şi mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi. Din uricul său de la 15 martie 1490 rezultă că pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în ţinutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Rădăuţi, dintre care, pe vremea sa, şase au fost „întoarse şi închinate să asculte de Mănăstirea (...) Putna, căci acele biserici şi acei popi sunt din satele mănăstirii”. Ele erau, desigur, biserici parohiale, de sat, dar foarte aproape de Putna exista cu certitudine în primul sfert al veacului al XV-lea şi o mănăstire. Aceasta este menţionată într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe fraţii Herman şi Laţcu, întărindu-le „ocina lor (...), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit...”.

Dacă la aceste probe, riguros documentare, adăugăm şi tradiţiile privind existenţa unei vechi mănăstiri pe actualul teritoriu al satului Laura, unde ar fi trăit o vreme Daniil Sihastru, precum şi pe cele referitoare la precedenţa chiliei din valea Viţeului şi a unei bisericuţe de lemn care s-ar fi aflat chiar pe dealul Sionului, argumentele în favoarea fundării acestei ctitorii într-o zonă cu vechi tradiţii monastice se înmulţesc simţitor. Să rămânem însă la izvoarele istorice, în Letopiseţul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetăţii Chilia, în luna ianuarie 1465, Ştefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor şi tuturor preoţilor „să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui...”. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulţumire, dar, având în vedere importanţa pe care o acorda voievodul însuşi acestei victorii, este de presupus că ea urma să fie pe măsura evenimentului. Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene şi în Cronica moldo-polonă, unde, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menţionează foarte lapidar că la 10 iulie 1466 Ştefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Cercetările arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia că în incinta Mănăstirii Putna nu există urme de vieţuire omenească „anterioare construcţiilor în piatră din vremea lui Ştefan cel Mare” şi că „la venire constructorii au defrişat terenul prin ardere, descoperindu-se deasupra solului viu o dungă de cenuşă şi cărbuni, iar sporadic chiar trunchiuri de copaci carbonizaţi”. Cele mai recente cercetări de acest fel, efectuate în anii 1980 - 1982, ar putea conduce totuşi la concluzia că chiar pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o aşezare monahală anteştefaniană, deoarece spre latura sudică a incintei, lingă temeliile casei domneşti construite de Ştefan cel Mare, au fost descoperite câteva morminte, care, prin poziţia lor stratigrafică, ar pleda în acest sens. Din pisaniile şi însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ştefan cel Mare, au fost transferaţi de la Neamţu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulţi monahi, meşteri caligrafi şi miniaturişti, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie şi evangheliare necesare viitorului locaş. Prezenţa unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viaţă religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfinţirea noului edificiu, nu se putea desfăşura decât la adăpostul unor chilii improvizate şi al unei bisericuţe de lemn, probabil mai vechi şi foarte apropiate, în orice caz, numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ştefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridiceşte constituit.

Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la fraţii Stan, Jachim şi Simion Babici, pe două sute de zloţi tătărăşti, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile şi poienile, cu muncelele, fâneţele şi izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei şi Preacuratei Maici a lui Dumnezeu şi a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ţinutul Sucevei, ca toponimic, în general, şi ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ştefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice. Dacă ar fi să calculăm durata lucrului la biserică după intervalul dintre fundarea şi sfinţirea ei, ar însemna că numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. în fapt, construirea bisericii a durat mai puţin, ea fiind terminată - după toate probabilităţile - pe la sfârşitul anului 1469, dar expediţiile întreprinse de voievod în Transilvania pentru lichidarea lui Petru Aron, ca şi invaziile tătare din anii 1469 şi 1470 nu i-au îngăduit s-o sfinţească decât la 3 septembrie 1470.

Până atunci, domnul i-a mai dăruit o jumătate din satul Maneuţi şi o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii şi cărţi, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a făcut danie somptuoasa cădelniţă de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfinţirea marii sale ctitorii. Potrivit vechilor noastre letopiseţe, ceremonia târnosirii s-a constituit - ca şi fundarea - într-un prinos de recunoştinţă adus Providenţei, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinţi, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuşi ctitorul şi familia sa, boierii divaniţi şi o mare mulţime de credincioşi. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului şi cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.

Lecturând eronat o inscripţie de la Cetatea Albă, unii istorici au afirmat că Mănăstirea Putna ar fi fost construită de un arhitect grec, numit Theodor, dar cercetările ulterioare nu confirmă aserţiunea, demonstrând că Ştefan cel Mare nu a dispus niciodată de un asemenea arhitect. Concepută ab initio ca necropolă domnească, mănăstirea a polarizat mereu atenţia voievodului, care a dezvoltat-o progresiv şi a vizitat-o frecvent, prezenţa lui fiind atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfinţirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, „scris de credinciosul său boier, pan Toma logofăt, la Mănăstirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamnă că obişnuia să rezideze uneori aici. Faptul reclama, desigur, amenajări speciale. Din conţinutul unei vechi şi mult discutate inscripţii, care s-a pierdut în a doua jumătate a veacului trecut, rezultă că Ştefan cel Mare şi-ar fi construit o locuinţă domnească la Putna în anul 1473.

Transcris şi publicat în 1862, cu evidente erori, de către ieromonahul Sevastian Georgiescul, textul acestei inscripţii dispărute nu ne oferă, din păcate, certitudinea informaţiei. Iată conţinutul său în transcrierea citată: „Binecinstitorul domn al Ţării Moldovei, nepotul lui Alexandru Voievod şi fiul lui Bogdan Voievod, din coroana sfinţită a lui Dragoş Voievod, Io Ştefan Voievod şi-a făcut locuinţă sieşi în Mănăstirea Putnei, în anul 6981 (=1473), luna mai”. Câteva lucruri sunt sigure totuşi: că ieromonahul-epigrafist nu a inventat inscripţia, ci numai a transcris-o greşit; că nu partea de text privind construirea de către Ştefan a unei locuinţe la Putna, în anul 1473, este suspectată de erori, ci intitulaţia, sau, mai exact, partea introductivă referitoare la descendenţa lui Ştefan cel Mare din Dragoş-vodă; că ridicarea unei locuinţe domneşti la Putna, în vara anului 1473, apare ca un fapt perfect verosimil şi, în sfârşit, că citatul ieromonah nu a comis erorile semnalate transcriind pisania din 1559 a lui Alexandru Lăpuşneanu, care se află şi acum la Putna - aşa cum a crezut Melchisedec, iar după el şi alţii - ci o altă pisanie, care a dispărut într-adevăr. Semnalând şi regretând erorile, mărturisind că el însuşi a căutat-o, dar nu a mai găsit-o, reputatul slavist Eugen Kozak intuia valoarea acestei inscripţii, presupunând că dacă lecturarea lui Georgiescul ar fi fost mai fidelă, mai demnă de încredere, ea ar fi prezentat un mare interes istoric, întrucât se afirmă răspicat (ausdriicklich) în cuprinsul ei „că Ştefan cel Mare şi-a construit la Mănăstirea Putna, în luna mai 1473, o locuinţă domnească proprie (ein eigenes furstliches Absteigquartier)”.

Dincolo de controversele pe care le-a generat această inscripţie, profund verosimilă, repetăm, în privinţa locuinţei menţionate, alte mărturii, mult mai certe atestă că la Putna s-a construit intens în perioada imediat următoare sfinţirii. Subliniem în primul rând faptul că cercetările arheologice din 1955-1956, 1980-1982, au confirmat pe deplin existenţa - în epoca lui Ştefan cel Mare - a unei case domneşti la Putna, pe latura sudică a incintei, iar din pisania puternicului Turn al tezaurului, situat pe latura vestică, precum şi din cea de pe faţada estică a turnului de intrare în mănăstire, aflăm cu certitudine faptul că la data de l mai 1481 acţiunea de edificare a zidului perimetral, cu toate fortificaţiile aferente, era încheiată. Lucrări de amploare, ele au cerut, neîndoielnic, timp şi eforturi susţinute, îngăduindu-ne presupunerea că ridicarea lor a fost impusă şi urgentată nu numai de prezenţa bisericii si, a chiliilor mănăstireşti, ci şi de existenţa casei domneşti de aici şi de acumularea continuă a unor impresionante valori materiale şi spirituale între zidurile sale. S-a remarcat mai de mult că „...

un atare centru întărit putea să facă faţă pilcurilor de oşti prădătoare, care nu arareori se abăteau în incursiuni de jaf asupra Moldovei”, subliniindu-se, totodată, şi importanţa strategică a locurilor în care se construiau asemenea aşezăminte fortificate, implicate frecvent în sistemul general de apărare a ţării. Dintr-un letopiseţ rusesc aflăm, bunăoară, ca în timpul campaniei din 1497, Ştefan cel Mare şi-a adunat oastea „în munţi, în locuri strâmte şi de nepătruns, unde îşi avea şi mănăstirea sa iubită, numită Putna, şi acolo a stat de pază cu mare întărire, cu toată oştirea ţării”. Se ştie, de asemenea, că, încă din această fază a începuturilor, s-a trecut aici la organizarea unui atelier de broderii în care se lucra cu fir de aur şi argint, cu mătăsuri scumpe şi pietre preţioase; a unui scriptoriu de reputaţie sud-est europeană, pentru care se aduceau foi de pergament şi hârtie filigranată din apusul Europei; a unor ateliere de orfevrărie şi ceramică etc., toate la un loc reclamând condiţii de securitate sporită şi spaţii de lucru adecvate, care, neîndoielnic, tot în incinta mănăstirii au fost asigurate. Cum arătau aceste construcţii şi cum erau ele distribuite în perimetrul aşezământului sunt întrebări la care documentele istorice nu răspund, iar investigaţiile arheologice, după cum vom vedea, cu toate că au adus importante clarificări până acum, încă nu şi-au spus ultimul cuvânt.

Sunt frecvent atestate în schimb generoasele danii şi privilegii pe care domnul a continuat să le acorde veneratei sale ctitorii, sporindu-i considerabil averea, în urma lor, numai între anii 1470-1480, mănăstirea a dobândit, pe lângă moşiile anterioare, satele Balcăuţi, Ostriţa, Tîrnauca, Jicovul de Jos, morile domneşti din târgul Siret, o moară pe Suceava, alta în satul Feredieni, un obroc anual de douăsprezece buţi cu vin, numeroase cărţi, odoare şi odăjdii bisericeşti. Se înregistrează în acelaşi interval de timp şi o importantă danie boierească, pe care o face marele vistier Ignatie, zis Iuga, în anul 1476, constituită din satul Şirăiţi de peste Prut, dintr-o cădelniţă şi un chivot, lucrate în argint aurit, dintr-o sută de zloţi ungureşti şi o sută de oi, pentru a i se asigura veşnica pomenire lui şi soţiei sale Năştea, precum şi copiilor acestora. Mănăstirea se afla în plină ascensiune economică şi spirituală, când asupra ei s-a abătut prima din seria grelelor încercări prin care avea să treacă de-a lungul veacurilor. După cum ne informează Letopiseţele putnene, la 15 martie 1484, „în miercurea mare, la miezul nopţii spre joi, a ars toată Mănăstirea Putnei, cu desăvârşire”.

In pofida precizării de la sfârşitul acestei ştiri, proporţiile sinistrului sunt greu de stabilit, deoarece, în primul rând, zidurile de incintă, biserica, turnurile şi alte construcţii de piatră, prin însăşi structura lor materială, nu puteau să ardă „cu desăvârşire”; apoi, unele broderii şi manuscrise, care se aflau sigur la Putna în noaptea respectivă - cum ar fi, bunăoară, Acoperământul de mormânt al Măriei de Mangop sau Leastviţa scrisă de monahul Vasile în 1472 - au ajuns totuşi până-n zilele noastre; rezultă, de asemenea, din pisaniile unor dvere, a căror execuţie s-a încheiat ori, dimpotrivă, a început la puţină vreme după incendiu, că nu s-au întrerupt cu acest prilej toate activităţile curente din cadrul mănăstirii, ceea ce înseamnă că aceasta nu a fost distrusă întru totul, ci numai parţial, avariile puţind fi remediate ulterior destul de operativ. Noi danii continuă să ridice rangul social-economic al aşezământului, căruia voievodul îi mai întăreşte, până în 1490, satele Vicşani, Frătăuţi, Botăşani şi Climăuţi, de pe Suceava; Greci de pe Şiret şi Cozminul din ţinutul Cernăuţi, la care se adaugă „toate pietrele de ceară de la târgul nostru Şiret”, propriile mori din aceeaşi localitate şi „vama cea mică de pe Suceava, ce este Ia Jicov”. Anul 1490 culminează cu cele mai importante danii şi privilegii pe care le-a dobândit Mănăstirea Putna până acum. Printr-o serie de urice emise în zilele de 15, 16 şi 17 martie, Ştefan cel Mare îi închină 16 biserici cu preoţii lor din ţinuturile Suceava şi Cernăuţi, recunoscând, totodată, egumenului de la Putna dreptul de a judeca preoţii respectivi; îi întăreşte, de asemenea, satele: Voitin, „unde a fost casa lui Hărman şi a tatălui său Iaţco”; Clicicăuţi, pe Prut, la gura Derehluiului, în ţinutul Cernăuţi; Macicatovţi, pe Suceava, împreună cu morile şi cu mănăstirea din sat; mănăstirea de maici din Horodnic, împreună cu satul Balasinesti de pe Suceava; acordă călugărilor putneni dreptul de a-şi aduce în fiecare primăvară şi toamnă câte trei care mari cu peşte, fie de la Dunăre, fie de la Prut sau de la Nistru, fără să plătească nici un fel de vamă; întăreşte aceleiaşi mănăstiri toată braniştea (= moşia) din jurul ei, indicându-i următoarele hotare: ,,de la obârsia Laurei, pe obcină până la Făleau şi pe Făleau în sus, până la cărarea unde e groapa lui Alexe, la Şipot, de acolo pe obcină până la obârsia Sadăului, şi pe obcină, până la obârsia Ruscăi şi la obârsia Seleatinei, iar de acolo la Suceava, la Şipot, de acolo la Pogonişte, apoi la casa lui Benea şi apoi iarăşi pe obcină la Arsuri si, pe obcină, la Dealul lui Timotei şi, pe obcină, la Runcul lui Berchez, şi iarăşi pe obcină la obârsia Veţei şi la obârsia Maleasei, de acmo la gura Putnei, unde se varsă în Suceava”.

Prin aceleaşi urice din 1490, domnul interzicea tuturor judecătorilor şi globnicilor de a intra în vreunul din satele mănăstirii, iar protopopilor sau vornicilor oricărui mitropolit să aibă vreo treabă cu preoţii din satele ctitoriei sale, aceştia din urmă fiind obligaţi să asculte numai de „acea sfântă mănăstire a noastră (...) şi să plătească dare acolo şi tot venitul ce se cuvine unui mitropolit de la popi”. Putna dobândeşte astfel prerogative cvasiepiscopale, devenind cea mai importantă mănăstire din Moldova. După diverse izvoare documentare, numai Braniştea se compunea din munţii Bucovul lui Goian, Cornul, Săcălusul, între Pâraie, Gigeul, Dealul între Putne, Dealul Crucii, Dealul Săcarii, Măgura, Gropile. Mintea, Juroviţa, Tomnatecul, Bobeica, Ţapul, Lucina, Moldova şi Pofioniştea, iar pe teritoriul ei s-au constituit cu vremea următoarele sate: Putna, Gura Putinei, Carlsbergl, Straja, Sădăul, Tomnatecul, Ulma, Seletinul, Ropocelul, Plosca, Şipotele şi Moldova sau Suliţa.

La aceste imense domenii, Ştefan mai adaugă: în 1492, satul Ştubeiul, pe Başeu, şi „un loc din pustie pe cealaltă parte a Podragăi”; în 1501, satele Sineşti şi Onicicani, la Cîrligătură; în 1502, Iezerul Cerlenul (Roşul), peste Prut, cu satul Bălintesti şi cu Seliştea lui Manea, satele Şcheia şi Frăceni de pe Frumoasa, satul Fântâna Măcisul de Ungă Iezerul Cerlenul, un loc din hotarul Boiştii, cu satul unde a fost Fălcin, pe Frumusiţa, şi un obroc anual de 150 de drobi de sare din ocna de la Trotuş. Concomitent cu daniile de moşii şi privilegii, voievodul şi-a înzestrat necontenit necropola cu nepreţuite comori spirituale, cu manuscrise miniate şi ferecate, cu odăjdii şi odoare de o inestimabilă valoare artistică, opere ieşite din mâinile pline de har şi atât de frecvent anonime ale „mult-păcătoşilor monahi” de aici, cum ei înşişi se autointitulau uneori, cu umilinţă, în pisaniile splendidelor opere pe care le-au zămislit şi care au dus faima Putnei atât de departe peste veacuri şi hotare. În acest sens, pe bună dreptate, apreciază unii cercetători că dacă ar fi să comparăm rolul cultural al mănăstirilor de seamă din epoca lui Ştefan cel Mare cu instituţiile moderne din vremea noastră, „Mănăstirii Neamţu i s-ar putea atribui titlul unei facultăţi de litere, pe când Mănăstirii Putna i-ar reveni gloria celei mai înfloritoare academii de arte frumoase din trecutul românesc”. Ea îşi merită din plin această glorie nu numai prin operele pe care le-a creat, ci şi prin artiştii pe care i-a format în atelierele sale, o veritabilă şcoală în accepţia cea mai proprie a noţiunii, înţeleasă, deci, ca proces de învăţământ sistematic organizat.

Este evident acum, în lumina celor mai recente cercetări, că scriptoriul Mănăstirii Putna sau atelierele sale de broderie, de icoane şi de orfevrărie nu erau numai centre producătoare de manuscrise, miniaturi, ferecaturi, broderii, icoane şi alte obiecte de cult cu valoare artistică, ci şi scoli în care se învăţau meşteşugurile respective, după anumite norme rezultate dintr-o îndelungată experienţă. Mai mult, titlurile de retor, protopsalt, scholasticus, domesticus ş. a., atribuite unor monahi ca Eustaţie, Antonie şi Lucaci, bunăoară, spre sfârşitul secolului al XV-lea şi de-a lungul celui de al XVI-lea, atestă că aici, alături de atelierele menţionate şi de obişnuita şcoală elementară, de grămătici, în care se învăţau scrisul şi cititul, pe greceşte şi slavoneşte, funcţiona şi o scoală de nivel mai înalt, de ars dictaminis, adică de retorică, asemănătoare acelor scliola latina din Europa apuseană şi cu o programă de studii similară, care cuprindea cel puţin retorica, logica, muzica psaltică şi astronomia. Bazele acestei şcoli au fost aşezate, neîndoielnic, în epoca, înfloritoare sub toate aspectele, a marelui domn şi se consideră că „ea este prima şcoală medie din Moldova (...), în genul căreia nu exista la acea epocă nici una în Balcani, cu excepţia Şcolii patriarhale, din Constantinopol”.

După o viaţă de proporţii epopeice, simţindu-şi sfârşitul aproape, Ştefan cel Mare emite la 2 februarie 1503, un nou hrisov, cu semnificaţii testamentare, în care sunt recapitulate şi reîntărite toate privilegiile Mănăstirii Putna de la întemeiere şi până la data respectivă, după cum urmează: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă, de o fiinţă şi nedespărţită. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoinţă şi cu inimă luminată şi curată şi din toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi am făcut, pentru pomenirea sfânt-răposaţilor înaintaşi bunici şi părinţi ai noştri, şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră şi pentru sănătatea şi mântuirea doamnei noastre, Măria, şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am întărit prin acest privilegiu al nostru toate privilegiile Mănăstirii Putnei, unde este hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi unde este egumen arhimandritul şi rugătorul nostru, chir Spiridon, oricâte privilegii are acea sfântă mănăstire pentru toate satele ei şi anume pentru satele: satul Jicovul de Sus, satul Jicovul de Jos, satul Voitin, satul Maneuţi, satul Balosineşti, satul Botăşani, satul Vicşani, satul Macicateşti, satul Frătăuţi, satul Climăuţi, satul Ternauca - toate satele de mai sus sunt pe Suceava - şi iarăşi satul Balcăuţi, ce este lingă târgul Şiretului, şi satul Grecii, pe Şiret, tot lângă târgul Şiretului, şi, în ţinutul Cernăuţilor, satul Cozmin, şi satul Clicicăuţi şi satul Ostriţa, pe Prut, şi satul Ştubeiul, pe Başiu, şi, la Cîrligătură, satul Sineşti şi satul Onicicani, şi, la Prut, o bucată de pământ din hotarul Boistei, ceva mai jos de gura Boistei, şi mlaştina gârlei şi satul Bălinteşti şi iezerul Rosul şi Seliştea lui Manea, la gura Frumoşiţei, şi, pe Frumoşîţa, satul unde a fost Falcin, din jos de Andriiaşi şi, pe Frumoasa, trei sate, anume Fărcenii, din Jos de Troian, şi Scheii, la gura Frumoasei, şi la Fântâna Măceşul, ce se află la capătul de jos al iezerului Roşul, care acele mai sus scrise sate şi acel iezer Roşul au fost cumpărate şi date de noi acestei mai sus scrise sfinte Mănăstiri de la Putna; şi apoi, pe Şiret, satul Camenca, şi satul Tomeşti şi satul Cupca, care aceste trei sate le-a dat la moartea sa, pentru pomenirea sa, răposatul Iurii Cupcici aceleiaşi mai sus scrise Mănăstiri de la Putna; şi încă două sate în ţinutul Cernăuţilor, anume satul Strointil şi satul Urvicolesa, pe care tot la moartea sa şi pentru pomenirea sa le-a dat aceleiaşi sfinte Mănăstiri de la Putna răposatul Simca. Toate cele mai sus scrise, adică toate mai sus scrisele sate, cu toate hotarele lor vechi şi cu tot venitul şi cu toate câte au ascultat din vecii vecilor de aceste sate şi au ţinut la ele, precum stă scris în privilegiile de cumpărătură şi de danie, să fie neclintite şi nemişcate în veci mai sus scrisei sfinte Mănăstiri de la Putna.

Şi mai întărim noi prin acest privilegiu şi celelalte privilegii ale aceleiaşi mai sus scrise mănăstiri, date şi scrise tot de noi, pentru viile din dealul Hîrlăului, pentru popi, pentru sarea de la ocnă, pentru ţigani, pentru braniştea din jurul mănăstirii, pentru pietrele de ceară din târgul Şiretului, pentru morile de pe Şiret, aproape de târgul Şiretului, pentru vama cea mică de pe Suceava, la Jicov, pentru gloabele din satele mănăstireşti, pentru prisaca de la Comarna, pentru majile de peşte fără vamă, aşa cum e scris şi dat în privilegii şi neclintit pe veci să fie acestei sfinte Mănăstiri de la Putna. Şi, de asemenea, şi de aici înainte, orice s-ar mai adăuga şi de la noi sau de la altcineva, aşa cum se va da şi se va scrie, şi una şi alta, neclintit şi nemişcat să fie acestei sfinte Mănăstiri de la Putna. Iar la aceasta este credinţa domniei noastre, a mai sus scrisului, noi, Ştefan voievod, şi credinţa preaiubitului fiu al domniei mele, Bogdan voievod, şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Boldor vornic, credinţa panului Şteful, credinţa panului Toader şi a panului Negrilă, pârcălabi de Hotin, credinţa panului Eremie şi a panului Dragoş, pârcălabi de Neamţ, credinţa panului Şandru de la Cetatea Nouă, credinţa panului Arbure, portar de Suceava, credinţa panului Clănău spătar, credinţa panului Isac vistier, credinţa panului Cozma Şarpe postelnic, credinţa panului Moghilă ceaşnic, credinţa panului Frunteş stolnic, credinţa panului Petrică comis şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni şi mari şi mici. Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, din copiii noştri sau din neamul nostru sau pe oricine îl va alege Dumnezeu să fie domn al ţării noastre, Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci s-o întărească şi s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noştri şi am dat şi am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna.

Iar cine ar vrea să clintească dania noastră, acela să fie afurisit de Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, şi de Preacurata lui maică, şi de patru sfinţi evanghelişti şi de sfinţii apostoli de frunte Petru şi Pavel şi ceilalţi şi de 318 sfinţi părinţi purtători de Dumnezeu de la Nicheia şi de toţi sfinţii care din veac au plăcut lui Dumnezeu şi să fie asemenea lui Iuda şi blestematului Arie, şi să aibă parte cu acei iudei care au strigat asupra Domnului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zicând: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin. Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan, Tăutul logofăt, să atârne pecetea noastră la această carte a noastră. A scris Toader, la Suceava, în anul 7011 (1503), luna februarie, 2 zile”. Ne aflăm, în faţa ultimului document important emis de Ştefan cel Mare pentru venerata sa ctitorie, act care le încununează apoteotic pe toate celelalte.

La 2 iulie 1504, ineluctabilul apus de soare îşi arunca zăbranicele mohorâte peste sufletul întregului neam. Slăvitul erou închidea pentru totdeauna ochii, într-o marţi, „în al patrulea ceas din zi”, cum se precizează pe acoperământul său de mormânt, după ce „domnise în Ţara Moldovei 47 de ani şi 3 luni”. Letopiseţele putnene consemnează evenimentul în stilul lor concis şi exact, arătând că „binecredinciosul domn Io Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a fost îngropat în mănăstirea zidită de dânsul, la Putna”, pe câtă vreme Letopiseţul anonim al Moldovei asociază evenimentului şi o serie de fenomene prevestitoare, susţinând că „a fost în acelaşi an, înainte de moartea lui, iarnă grea şi foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Şi au fost în timpul verii ploi mari şi revărsări de ape şi înnecuri din pricina apelor mari”, de unde se vede că înainte de a coborî pentru totdeauna sub lespedea somptuoasă din gropniţa Putnei, Ştefan cel Mare urcase mai întâi în lumea nemuritoare a legendelor.

Destinată a fi necropolă domnească, biserica Mănăstirii Putna fusese inaugurată, în această postură, încă din luna decembrie 1477, când primea, pe latura stingă a gropniţei, trupul neînsufleţit al celei de, a doua soţii a voievodului, doamna Maria de Mangop, nefericita coborâtoare din neamul împărătesc al Paleologilor. Au urmat apoi, pe rând: în 1478 mitropolitul Teoclist I, îngropat pe latura nordică, interioară, a pridvorului; în 1479, Bogdan, şi în 1480, Petru, ambii fii nevârstnici ai lui Ştefan cel Mare, îngropaţi sub o lespede comună lângă mormântul Măriei de Mangop. Vechile anale şi cronici moldoveneşti afirmă ca la 11 mai 1500 „a răposat roaba lui Dumnezeu, Măria, doamna lui Radul voievod şi a fost îngropată în Mănăstirea Putna”, dar mormântul ei a rămas neidentificat până în prezent. Faptul că la această mănăstire se păstrează totuşi un acoperământ de mormânt din a cărui pisanie rezultă clar că este al doamnei Măria, soţia lui Radu cel Frumos, mama doamnei Maria Voichiţa şi, prin urmare, soacra marelui Ştefan, constituie o dovadă în plus că aceasta a fost realmente înmormântată aici.

Dealtfel, în pronaosul bisericii, pe dreapta, între mormântul lui Bogdan al III-lea şi zidul dinspre gropniţă, se află acel mormânt enigmatic, marcat acum cu un fragment de lespede, care, prin poziţia sa, trebuie să aparţină unui membru al familiei domnitoare şi pe care unii cercetători mai vechi - pornind tocmai de la această constatare - s-au grăbit să-1 atribuie lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare. Despre acesta însă chiar Analele putnene spun că a răposat la 26 iunie 1496 şi că a fost „îngropat în mănăstirea de la Bistriţa, lângă străbunicul său Alexandru voievod”, unde este, într-adevăr, atestat. Opinăm, în consecinţă, că ocultul mormânt de la Putna ar putea fi atribuit, cu destul temei, doamnei Maria Despina, soţia lui Radu cel Frumos. Potrivit celor mai sigure informaţii, acestea sunt mormintele pe care le-a primit necropola putneană până la moartea lui Ştefan cel Mare.

Cortegiul înmormântărilor voievodale a continuat apoi cu doamna Maria Voichiţa, a treia soţie a ctitorului, aşezată în 1511 lângă mormântul soţului ei; cu Bogdan al III-lea - Vlad, fiul lor, îngropat în 1517 pe latura sudică a pronaosului; cu Maria Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, aşezată în 1518 lângă Bogdan al III-lea, fratele ei; cu Ştefăniţă-vodă, fiul lui Bogdan al III-lea, înmormântat, în 1527, pe latura nordică a pronaosului şi, în sfârşit, cu doamna Măria, a doua soţie a lui Petru Rareş, îngropată în 1529, tot în pronaos, lângă mormântul precedentului. După această dată, inscripţiile de la Putna, vechile anale şi cronici nu mai atestă nici o înmormântare domnească aici. Petru Rareş, cum bine se ştie, îşi construieşte în 1530 o necropolă proprie la Probota, unde vor fi înmormântaţi el, doamna sa Elena şi fiul lor Ştefan. La fel vor proceda ulterior Alexandru Lăpuşneanu la Slatina, Petru Şchiopul la Galata, fraţii Movileşti la Suceviţa şi alţi voievozi prin alte locuri.

Daniile către Putna se răresc, dar nu încetează cu totul sub urmaşii imediaţi ai marelui voievod. Nicolae Iorga considera că mănăstirea începe să decadă în această vreme, deoarece analele domnilor nu se mai scriau acolo, ci la Probota şi pentru ca „după mitropolitul David, mort la l aprilie 1509, nu se mai întâlneşte multă vreme un mitropolit cu metania de la Putna”. Totuşi mănăstirea continuă să trăiască încă vreo jumătate de veac pe vechile temeiuri aşezate autoritar de ctitorul ei. Bogdan al III-lea îi face danii opt sute de zloţi, odoare de preţ, printre care şi renumita Dveră de la 1510; Ştefăniţă-vodă îi reîntăreşte vechile privilegii şi moşii de pe vremea bunicului său, iar Petru Rareş însuşi îi sporeşte averea dăruindu-i, printre altele, satul Petrecanii pe Başeu şi un clopot de mari proporţii, denumit „Uşerul”, păstrat până în zilele noastre.

La 8 martie 1536 însă un nou incendiu tulbură viaţa mănăstirii, producându-i importante stricăciuni, fără să afecteze şi biserica. Dintr-o însemnare pe un minei din secolul al XV-lea, aflăm că au ars atunci „casele domneşti, amândouă trapezele, bucătăria, spitalul şi cămara”. Se trage astfel concluzia că aici funcţiona, pe lingă atelierele menţionate mai sus, şi o bolniţă, adică un spital mănăstiresc. Această concluzie este întărită de existenţa unei copii, făcută la Putna în 1543, după un tratat de medicină din secolul al XV-lea, scris în limba latină şi intitulat Proemitatia quaedam ad medicinam spectantia (Unele consideraţii privitoare la medicină), fapt în care unii cercetători văd - pe drept cuvânt - dovada că în şcoala de aici se preda călugărilor, pe lingă alte discipline, „şi medicina după cursurile de medicină ale apusului Europei”.

Vremuri grele au urmat, dar nu numai pentru Mănăstirea Putna, ci pentru întreaga Biserică Ortodoxă din Moldova, sub domniile lui Iliaş Turcitul (1546 - 1551), Despot-vodă (1561 - 1563) şi Ioan-vodă cel Viteaz (1572 - 1574), ultimul mergând cu măsurile împotriva clerului până la confiscarea tuturor averilor mănăstireşti. Situaţiile dificile create de ei au fost întrerupte binefăcător de cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552 - 1561 şi 1564 - 1568), pe care îl aflăm, dealtfel, nu numai ca donator al Mănăstirii Putna, ci şi în postură de ctitor al unui edificiu de aici, care, din păcate, nu s-a păstrat, dar care este atestat de pisania acestuia, datând din 1559, încastrată acum în peretele estic al capelei de iarnă cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Sub domnia lui Petru Şchiopul se revine complet la stătu quo ante, Putna dobândind de la acest voievod noi proprietăţi, printre care satele Cuciurul, Pleşcenţii şi Stăucenii, iar de la un oarecare Nicolas, grec din Cotnari, încă trei fălci de vie. Un alt sat - Crasna - „ce l-au cumpărat Filotei, episcopul Husului şi l-au dat danie sfintei Mănăstiri Putnii” îi este întărit de Ştefan al II-lea Tomşa în timpul primei sale domnii (1611 - 1615).

Câţiva ani mai târziu, sub a doua domnie a aceluiaşi voievod, o nouă urgie se abate asupra marelui aşezământ putnean, provocând incalculabile şi irecuperabile pagube întregului patrimoniu cultural-artistic românesc. După cum rezultă dintr-o scrisoare adresată la 24 iunie 1622 de Ştefan al II-lea Tomşa sfatului Bistriţei transilvane, o ceată de tâlhari din acest ţinut a prădat mănăstirea: „au spart uşile şi au stricat vistearele, luat-au averea, argintul şi sculele mănăstirii toate, carile au fost făcute de cei domni bătrâni, şi au muncit (= torturat) călugării de i-au arsu şi i-au tăiat şi le-au luat treizeci de cai şi bani şi covoare şi alt tot ce au găsit”. Fără îndoială că şi pe asemenea căi au ajuns unele odoare bisericeşti de mare valoare şi, mai cu seamă, unele dintre cele mai preţioase manuscrise moldoveneşti din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, în diverse colecţii de peste hotare... În timpul primei sale domnii (1626 - 1629), Miron Barnovschi reîntăreşte egumenului de la Putna dreptul de jurisdicţie asupra tuturor satelor aparţinând acestei mănăstiri, fără să adauge însă şi altele pe lângă ele.

Noi danii se înregistrează, în schimb, sub domnia lui Vasile Lupu (1634 - 1653), al cărui zel constructiv conferă o nouă strălucire arhitecturii moldoveneşti, mai ales prin magnificele sale ctitorii de la Iaşi. Acesta dăruieşte Mănăstirii Putna, în 1646, „moşia Sf. Onufrie cu biserica cea zidită”, moşie care mai aparţinuse Putnei pe vremea „cînd era acolo biserica cea de lemn”. Tot el reîntăreşte în 1647 „munţii sfintei Mănăstiri Putna”, adică Braniştea, dar, din păcate, şase ani mai târziu îşi va încheia prima domnie cu nefaste consecinţe pentru biserica lui Ştefan cel Mare de la această mănăstire.

Se ştie că în lunile aprilie-septembrie 1653, au loc luptele pentru domnie dintre logofătul Gheorghe Ştefan, ajutat de munteni şi transilvăneni, pe de o parte, şi Vasile Lupu, ajutat de cazacii ginerelui său Timus Hmelniţki, pe de altă parte. Potrivit unei aserţiuni, cu acest prilej Vasile Lupu i-ar fi încuviinţat lui Timus Hmelniţki să devasteze Mănăstirea Putna pentru a căuta presupusele comori ale lui Ştefan cel Mare. Deşi aserţiunea pare neverosimilă, fapt pentru care însuşi Neculce o relatează în O samă de cuvinte şi nu în Letopiseţul propriu-zis, totuşi domnul este aspru înfierat de cronicar: „Vasilie-vodă, zice el, aproape de mazilie, au greşit lui Dumnedzeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie, de au stricat Mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-au găsit. Şi s-au apucat să o facă de nou iarăşi precum au fost, şi nu i-au agiutat Dumnedzeu să o facă.

Că au zidit-o numai din temelie din pământ şi pană la ferestri, şi i-au luat Dumnedzeu domnia. Că s-au sculat Gheorghie Ştefan logofătul cu oaste asupra lui şi l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperită Mănăstirea Putna i-au luat cazacii lui Timus, a ginerelui Vasiliei-vodă, de l-au dus la cetate la Suceavă, de au făcut glonţuri de puşcă...”, învins, Vasile Lupu se refugiază peste Nistru, iar Gheorghe Ştefan se proclamă domn al Moldovei. Timus Hmelniţki, grav rănit, moare la Suceava în ziua de 18 septembrie.

Rezidirea monumentului continuă, dar cu mari intermitenţe. Conform pisaniei slavone din pridvor, de deasupra uşii care duce în pronaos, „această biserică a înnoit-o Io Gheorghe Ştefan-vodă şi s-a sfârşit în zilele lui Istrati Dabija-vodă, în anul 7170 (= 1662)”, aşadar, după aproape zece ani de la demolare. Dabija Vodă emite chiar în anul încheierii reconstrucţiei un hrisov pentru a se lăsa „foarte în pace casa şi metohul sfintei Mănăstiri Putnii, ce are la târgul Şiretului”, privilegiu care va fi reînnoit în 1669 de Gheorghe Duca, iar în 1701 şi de către fiul acestuia Constantin, între timp însă au loc mari tulburări în Moldova, pricinuite de oştenii dezlănţuiţi ai regelui Ioan Sobieski în vara anului 1691. „La Putna, scrie Nicolae Iorga, veni o ceată de cazaci, drăgani şi joimiri înhăitaţi cu dânşii şi cerură să li se dea în mână turnul unde bănuiau că se află bogăţiile ascunse ale boierilor; nedându-li-se, el aprinseră mănăstirea şi nu se învoiră a o stinge cu „puştile de apă” ce aveau, de cât atunci când li se dădură cheile”.

Ion Neculce susţine că jefuitorii au luat atunci din turn numai averea boierilor şi negustorilor, „iar a mănăstirii n-au luat nemica”, ceea ce, evident, este foarte greu de crezut. În primii ani ai veacului al XVIII-lea, Mihai Racoviţă-voievod absolvă mănăstirea de plata oricărui tribut (1707), iar Antioh Cantemir îi scuteşte vecinii din satul Cuciurul „de gorştină, desetină, conace, podvezi şi de cai de olac şi opreşte starostelui de Cernăuţi, deşugubinarilor şi globnicilor intrarea în acel sat mănăstiresc, menţinând însă jurisdicţiunea vornicului mare în cazuri de moarte de om”. Un nou sat - Ciudiul, din ţinutul Sucevei - îi este făcut danie, în 1707, de către Maria comisoaia şi Irina stolniceasa. Privilegiul de la Antioh Cantemir este reîntărit, ulterior, în mai multe rânduri, de Nicolae Alexandru Mavrocordat, respectiv, în anii 1710, 1712 şi 1715.

Cu a doua sa domnie, impusă de turci în toamna lui 1711, ca urmare a eşecului moldo-rus de la Stănileşti, Nicolae Mavrocordat inaugurează, mai întâi în Moldova, apoi şi în Ţara Românească, regimul fanariot. „Vremi grele, spunea Iorga, în care toată povara împărăţiei turceşti slăbite, scăzute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasă pe umerii ţăranului român”. Deşi au excelat, într-adevăr, printr-un fiscalism apăsător, în tendinţa lor de grecizare a Bisericii româneşti, domnii fanarioţi oferă totuşi acesteia felurite privilegii, încercând să şi-o aservească, fără a izbuti însă. Putna primeşte noi danii şi succesive reîntăriri ale celor vechi, din partea lui Mihai Pacoviţă, a lui Grigore al II-lea Ghica şi a lui Constantin Mavrocordat, iar de la un boier, pe nume Grigorie Apostol, biv-vel paharnic, dobândeşte, în 1723, moşia Şerpenii.

Din păcate, un puternic seism produce în 1739 grave avarii atât bisericii, cât şi zidurilor împrejmuitoare, fortificaţiilor acestora şi altor construcţii din incintă, avarii cărora li se adaugă, la scurt interval, un nou jaf. Potrivit mărturiilor oculare ale arhimandritului Vartolomei Măzăreanu, relatate în Istoria pentru sfânta Mănăstire Putna, pe la sfârşitul lunii septembrie din acelaşi an, părăsind Moldova, moscalii au prădat şi această ctitorie, luând „toate dobitoacele şi toate averile boierilor ţării, adăpostite în puternicul turn mănăstiresc”. Imediat după ei, părăsi definitiv ţara şi Mitropolitul Antonie, în locul căruia Grigore al II-lea Ghica, (eludându-i pe Ioanichie de Roman, pe Varlaam de Rădăuţi şi pe Teofil de Huşi, toţi trei episcopi pământeni), numi „un grec învăţat, dintre cei de pe lângă dânsul, pe Nichifor, călugărit la Neamţ, poate anume pentru aceasta...”. Este primul din cei doi mitropoliţi greci pe care a reuşit să-i impună Moldovei regimul turco-fanariot de-a lungul întregii sale existenţe în această ţară (1711 - 1821) şi despre care se afirmă că, în general, nu a fost un rău cârmuitor.

Mănăstirea Putna a rămas însă nerestaurată în cei zece ani ai arhipăstoriei sale (1740 - 1750), agravându-şi treptat avariile produse de cutremurul din 1739, deşi i s-au reînnoit şi în acest răstimp, vechile privilegii. Împotriva mitropolitului străin şi impus, episcopii, egumenii şi boierii autohtoni au format în 1750 o coaliţie care a determinat paretisirea acestuia, adică demisionarea sa. În acelaşi an, la 13 noiembrie, este ridicat în scaunul mitropolitan al Moldovei Iacov Putneanul, una dintre cele mai luminoase figuri ale clerului român din toate vremurile, cărturar şi patriot, scriitor talentat şi promotor de seamă al emancipării poporului prin instrucţie şi educaţie, spirit format în ambianţa Putnei, la izvoarele marilor tradiţii ale vestitului aşezământ ştefanian. Cum cu pătrundere observă I.P.S.

Teoctist, cel mai comprehensiv exeget al vieţii şi operei ilustrului ierarh, „Iacov Putneanul a ştiut să vâslească de aşa fel, încât, preocupările şi strădaniile sale, închinate afirmării ideilor de unitate naţională, de afirmare a conştiinţei de neam şi de promovare a culturii româneşti, îl aşează la loc de frunte în galeria urmaşilor lui Dosoftei”, meritul său fiind cu atât mai mare, cu cât „Epoca luminilor, care pe plan european nu a întrunit, întotdeauna şi pretutindeni, adeziunea slujitorilor Bisericii, a găsit în persoana ierarhului moldovean un aderent şi înflăcărat promotor al ridicării oamenilor prin binefăcătoarea lumină a învăţăturii”. Născut la Rădăuţi, în ziua de 20 ianuarie 1719, Iacov a intrat ucenic la Mănăstirea Putna în anul 1731, parcurgând rapid - graţie însuşirilor sale spirituale - toate treptele ierarhiei monahale: în 1736 este ieromonah, în 1744 egumen al Putnei, iar în 1745, la numai 26 de ani, episcop de Rădăuţi, continuând aici importanta activitate tipografică a predecesorului său Varlaam, pe care o va dezvolta considerabil, mai târziu, la Iaşi. Ajuns mitropolit al Moldovei şi cunoscând îndeaproape tendinţele domnilor fanarioţi de a-şi impune oamenii în fruntea Bisericii Ortodoxe Române şi de a-şi însuşi averile mănăstirilor noastre, „închinându-le” Patriarhiei din Constantinopol sau Athosului, Iacov Putneanul convoacă la l ianuarie 1752, la Iaşi, un sobor al episcopilor şi egumenilor mănăstirilor neînchinate, hotărând respectarea cu sfinţenie a vechilor pravile pământene, care prevăd alegerea vlădicilor în Moldova numai din rândurile clerului autohton. „Cuvine-se dar, glăsuieşte această hotărâre, nu numai a păzi ori cine obiceiul tarei şi al patriei sale, ca să stee nemutat şi necălcat, ci încă şi apărătoriu cu toată tăria sa să fie asupra protivnicilor, ce să ispitesc a călca obiceiul cel bun şi de folosul ţarei (...), care obiceiu din descălecătura ţărei şi până acum, aşa s-au urmat şi s-au păzit şi niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit la păstoria vreunui scaun, fără numai la veleat 1739...”.

De aceea, se conchide mai departe, „atât soborul bisericesc cît şi cel politicesc, de la mare până la mic” trebuie „să stea cu toţii ajutoriu dreptăţii şi obiceiului ţării şi sfânta pravilă a se călca nici de cum să nu îngăduiască...”. Semnificativ este faptul că, pe acest document, imediat după semnăturile mitropolitului Iacov şi ale episcopilor de Roman, de Rădăuţi şi de Huşi, urmează iscălitura lui Calistru, egumenul Putnei, apoi semnăturile celorlalţi egumeni şi ieromonahi. Simptomul anunţă renaşterea spirituală a mănăstirii sub arhipăstoria mitropolitului Iacov, o nouă epocă de strălucire care va readuce slăvită ctitorie monastică a lui Ştefan cel Mare în prim-planul istoriei culturale româneşti din secolul al XVIII-lea. Cărturarul patriot, autor al unor importante lucrări cu mesaj iluminist, scrise şi tipărite în limba română, printre care amintim în mod deosebit un Bucvar, adică un abecedar, considerat „prima tipăritură de acest fel pe pământul ţării noastre”, face numeroase danii mănăstirii în care îşi avea metania, acordându-i totodată privilegii supreme.

Astfel, în ianuarie 1756 emite o scrisoare, semnată de toţi arhiereii şi egumenii Moldovei, „pentru sfânta Mănăstire Putna, precum să fie însăşi stăpânitoare la locurile ei şi să fie slobodă şi în volnicia sa, iară să nu fie metoh (subordonată) nici mitropoliei, nici nimănui”. întărită cu „straşnic blăstăm” împotriva oricărui atentator la neatârnarea Putnei, această scrisoare este urmată, în acelaşi an, de recunoaşterea vechilor privilegii ale mănăstirii şi de acordarea altora noi din partea lui Constantin Racoviţă, iar în 1757 de un nou înscris prin care mitropolitul Iacov blagosloveşte „pe prea cuviosul archimandrit chir Vartolomeiu Mazerenul, cum şi pe cuviosul igumen chir Calistrat, ca la dumnezeieştile slujbe să slujească cu nebederniţă, cu cruce de piept şi cu cârja archimandrească (...). Şi încă cuviosul archimandrit să aibă voie a sluji şi cu archimandrească mitră ce se află la numita mănăstire”. Toate aceste prerogative - pe care egumenii şi arhimandriţii de la Putna le avuseseră „din ceput” - constituie însemnele distinctive ale rangului episcopal, sub acest aspect mănăstirea devenind din nou „cea mai întâi, cap tuturor mănăstirilor pământului Moldovei, singură de sine stăpânitoare, nicăirea supusă...”.

La data urcării lui Iacov Putneanul în scaunul mitropolitan al Moldovei, Mănăstirea Putna căzuse aproape în paragină. Starea sa de atunci rezultă dintr-o însemnare a lui Vartolomei Măzăreanu asupra lucrărilor întreprinse aici de vrednicul ierarh în anii arhipăstoriei sale (1750 - 1760): „...Deci şi acum în zilele noastre, preosfinţitul părintele nostru chir Iacov, mitropolitul Moldovei, văzând această sfântă mănăstire de tot fiind învechită şi toate zidurile din prejurul ei răsipite şi de tot părăsite, şi fiind preosfinţia sa fiu închinat acestei sfinte mănăstiri, umilindu-se s-a umplut de râvnă şi dorinţă sufletească şi s-au apucat cu toată osârdia şi silinţa sa de înnoirea acestei sfinte şi dumnezeieşti mănăstiri (...) s-au apucat de zidul ogrăzii, cel din prejurul mănăstirii (...) şi l-au tencuit şi l-au văruit frumos. Iară clopotniţa fiind crăpată şi plecată foarte şi întru mare primejdie de cădere, au săpat groapă mare până în temelie, întru care puind mulţime de piatră, au zidit picior foarte ţeapăn şi o au îndreptat. Aşijdere trapezarea şi cu pivniţele fiind de tot răsipite şi de tot părăsite de mulţi ani, s-au apucat de însele şi au curăţit pivniţele şi le-au făcut toate de iznov noao.

Biserica cea de sus, Hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, împreună cu chiliile şi cu cerdacul lor şi trapezarea cu toate vasele ce sunt într-însa, de aramă şi de cositoriu, şi pităria şi cuhnea şi beciurile. Aceste toate preosfinţia sa din temelie de iznov nou le-au prefăcut, fără de alte moşii şi vii şi odoară ce au dat preosfinţia sa acestii sfinte mănăstiri, şi nici la unul dintru aceste lucruri bune ce-au făcut preosfinţia sa întru această sfântă mănăstire, pentru multă smerenia sa n-au priimit să i să scrie numele său, ca să se ştie după vremi de cine sunt înnoite şi făcute”. Din alte surse ştim că „biserica cea de sus”, adică paraclisul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, de pe latura de vest a zidului de incintă, ca şi chiliile pentru călugări şi egumen au fost construite de Iacov Putneanul din lemn. Apărător fervent al demnităţii patriei, al poporului ofensat şi estorcat prin constrângerile unui regim fiscal excesiv, neînfricatul ierarh trebuia să ajungă, fatalmente, în conflict cu domnii fanarioţi.

Luând act de frământările şi protestele ţărănimii împotriva „urâtei dajdii a văcăritului, o rea pricinuitoare de mare stingere şi stricăciune tuturor de obşte”, mitropolitul izbuteşte a-l îndupleca pe Constantin Racoviţă să desfiinţeze odiosul bir, convocând imediat un sobor de vlădici şi de preoţi care, la l martie 1757, condamnă şi afuriseşte pe oricine ar încerca să-1 mai reintroducă. Şi pentru că următorii domni, Scarlat Ghica (1757 - 1758) şi, mai cu seamă, Ioan Teodor Callimachi (1758 - 1761) i-au pretins insistent să ridice blestemul, Iacov Putneanul s-a văzut silit, în 1760, să-şi ceară paretisirea, luându-şi, cum singur spunea, „ziua bună de la domn şi de la toţi boierii pământului, zicându-le: iată că m-am lepădat şi de mitropolie şi de cinste şi de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap şi în suflet...”. Se retrage în acelaşi an la Putna, continuându-şi aici marea operă de înnoire şi înălţare spirituală a vechiului aşezământ, până la sfârşitul vieţii sale (1778). Consolidează zidurile bisericii, reconstruieşte în stil baroc tamburul turlei de pe naos, repară acoperişul, înlocuieşte pardoseala, reface clopotul cel mare, zis Buga, deoarece se dogise, şi face un iconostas nou, cel care poate fi văzut şi astăzi.

Potrivit unui Catastih întocmit de el, la 20 ianuarie 1764, numai până la această dată „cheltuiala toată cită au făcut cu toate înnoirile şi daniile în numita mănăstire au cuprins 10.351 de lei şi 11 bani, deosebit de alte lucruri ce au mai dat ...”. Suma reprezintă „dreapta lui agonisită, cu osteneală şi strădanie încă din copilărie”, dar la ea s-au mai adăugat, pe parcurs, diverse ajutoare de la Constantin Racoviţă, milosteniile credincioşilor, contribuţiile episcopilor de Roman şi de Rădăuţi, ale starostelui de Cernăuţi şi ale unor ieromonahi etc. Se ştie, de asemenea, că pentru a-i restitui monumentului strălucirea de odinioară, Iacov Putneanul a recurs, la un moment dat, şi la comorile aflate în mormântul lui Ştefan cel Mare, care a fost deschis, în urma unei delaţiuni, la 19 februarie 1758, de către Dumitru Lascarache, ispravnicul Sucevei, dar cu avizul şi ordinul expres ale lui Scarlat Ghica-vodă. Astfel, pe lângă semnificaţia renaşterii din sine însăşi a ctitoriei, amănuntul acesta ne oferă şi dovada peremptorie că, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, mormintele voievodale de la Putna nu au fost prădate nici de cazacii lui Timus Hmelniţki, la 1653, cum se afirmă frecvent, şi nici de alţi profanatori anteriori sau ulteriori acestora, pentru că, altminteri, ar fi greu de crezut că vreunii din ei au procedat la desfacerea lor, cu gânduri necurate, şi au lăsat neatinse totuşi podoabe de aur şi argint, pietre preţioase şi foarte numeroase mărgăritare.

Concomitent cu aceste lucrări, Iacov Putneanul ar fi iniţiat, organizat şi condus aici, în colaborare cu arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, cărturar de seamă, scriitor şi traducător fecund din limbile slavonă şi rusă, mai multe forme de învăţământ, printre care „o şcoală superioară de teologie pentru pregătirea clerului din Moldova şi o Academie duhovnicească după modelul Academiei duhovniceşti a mitropolitului Petru Movilă de la Kiev, al cărei mod de organizare şi funcţionare, atât Măzăreanu, cât şi confratele său Calistru, ieromonahul Putnei, îl cunoscuseră în 1757, cu prilejul unei călătorii la Pecerskaia Lavra din capitala Ucrainei. Data înfiinţării acestor şcoli fluctuează de la exeget la exeget. Unii susţin că în 1774, arhimandritul Vartolomei Măzăreanu ar fi scris unui ucenic, în calitatea sa de „îndireptătoriu scoalelor domneşti, episcopeşti şi monastireşti ale Moldaviei”, informîndu-l că vlădica Iacov „a deschis în chiliile de la obstejitia Putnei o Academie Duhovnicească, aidoma după chipul aceleia de la Chievul ucrainiţilor den sfânta Lavră Pecersca”, ceea ce ar însemna ca, în 1774, Academia exista, funcţionând paralel cu vechea scoală de la Putna, care pregătea ucenici din rândul cărora noua instituţie de învăţământ îşi recruta, probabil, elevii. Într-un cuvânt, Mănăstirea Putna trăia din plin acum o intensă viaţă spirituala, ale cărei direcţii fundamentale vizau promovarea unor idei moral-politice şi sociale noi, iluministe, transpunerea în limba română a imensului tezaur literar-religios, care circulase mai înainte în limba slavonă, şi constituirea unei literaturi istorice, morale şi religioase autohtone, originale.

Mentorul acestor direcţii majore în activitatea culturală de la Putna a fost proin-mitropolitul Iacov, iar cel mai fecund şi mai talentat reprezentant al lor a rămas Vartolomei Măzăreanu, autorul unui număr de „peste 40 de scrieri: alcătuiri personale, tălmăciri, simple manuscrise, care vădesc răbdarea şi hărnicia sa”, toate scrise într-o limbă românească „fluentă şi plăcută”. Foarte curând însă o nouă urgie se abate asupra întregii ţări, lovind puternic şi mănăstirile din nordul Moldovei. La 7 mai 1775, cu acordul Porţii otomane, Imperiul habsburgic răpeşte Moldovei Bucovina, iar în 1783, sub împăratul Iosif al II-lea, sunt expropriate şi desfiinţate toate schiturile şi mănăstirile din această parte a ţării, cu excepţia Putnei, Suceviţei şi Dragomirnei. Noua situaţie, deosebit de precară, a vechilor aşezăminte monahale bucovinene se răsfrânge expresiv într-o scrisoare deschisă pe care stareţul Sila de la sihăstria Putnei o adresează tuturor credincioşilor ortodocşi din Bucovina, arătând că „smeriţii bătrâni” de la această sihăstrie, „fiind acum de aceşti nemţi împrejuraţi şi de toate părţile închişi şi strâmtoriţi şi supăraţi şi năcăjiţi şi foarte jăcuiţi la vămi”, au ajuns într-o situaţie jalnică, fără nici un venit, înglodaţi în datorii, lipsiţi până şi de hrana zilnică..., în asemenea împrejurări, biserica de lemn atribuită lui Dragoş devine biserică parohială „pentru poporenii acestui sat (...), însă tot supt păstoria şi purtarea de grijă a Mănăstirii Putnii”, unde, în 1785, sunt transferaţi şi călugării de la sihăstria Putnei, care, abandonată fiind, va cădea treptat în paragină.

Egumenului de la Putna i se confirmă totuşi, la 12 martie 1788, dreptul de a purta în continuare bederniţă, cruce pectorală, mitră şi cârjă episcopală, deşi atribuţiile religioase, juridice, culturale, sociale şi economice ale mănăstirii sunt considerabil reduse de către noua stăpînire. Continuă, de asemenea, să funcţioneze şcolile acestei mănăstiri. Dintr-o diată pe care şi-o face Vartolomei Măzăreanu, la l ianuarie 1779, aflăm că, pe lângă altele, el a construit în preajma „vechii mănăstiri”, adică în preajma bisericii de lemn de la Putna, „o şcoală mare şl o şcoală mică, tot sub un acoperământ”. Relatarea nu trebuie înţeleasă în sensul că acum se înfiinţează cele două şcoli, ci în sensul că pentru aceste şcoli care au funcţionat şi mai înainte, probabil, în incinta mănăstirii, el construieşte, mai apoi, un local nou şi special, în afara ei.

Că şcoala, sau şcolile, de la Putna funcţionau mai de mult, o dovedeşte şi Testimoniul (= certificatul), eliberat la l aprilie 1778 de Măzăreanu însuşi absolventului Ioan Bălăşescul, în vârstă de 12 ani, care învăţase aici de pe când avea 5 ani şi căruia i se făcea aprecierea că „este el în vârstă mică, dara în pricepere bun”, fiind recomandat, ca urmare, „pentru cinul ierodiaconiei, ca după aceea să fie şi al doilea dascăl în şcoala de aice”. Din conţinutul Testimoniului citat rezultă că la această scoală se învăţau - „si de rost şi cu înţelegere” - următoarele materii: „ceaslovul, psaltirea, octoicul, catehisul moldoveneşte şî ruseşte, alcătuirea scrisorilor moldoveneşte, psaltichia după melodia grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de episcopul Amfilochie după Buffier, retorica, piatra evangheliei asupra despărţirii bisericii răsăritului de a apusului, epistolia arhiepiscopului Eughenie, istoria bisericii după Evsebie şi alţi istorici de la începutul creştinătăţii, până la veacul al IX-lea şi până la soborul din Florenţa şi scurtata teologie platonească”. Certificatul lui Ioan Bălăşescul, viitor episcop al Bucovinei sub numele de Isaie, înmormântat la Mănăstirea Putna în 1834, este semnat de Dositei, episcopul Rădăuţilor, Vartolomei Măzăreanu, ,,mădular academiceşteii teologii Kievului şi îndreptătoriu (= inspector) şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti ale Moldovei” şi de Ilarion, „ieromonah, mădular al filosofilor Patmosului şi învăţătoriu psaltichiei şcoalelor Moldovei”. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui de al XlX-lea, mănăstirea îşi păstrează, în linii mari, înfăţişarea dobândită pe vremea lui Iacov Putneanul, dar numărul călugărilor scade vertiginos, fiind limitat de autorităţile habsburgice la maximum douăzeci şi cinci.

Prefaceri substanţiale, cum vom vedea mai departe, se produc; între ani 1852 - 1856, când se procedează la înlocuirea tuturor construcţiilor de lemn ale mănăstirii cu altele noi, de zid, lărgindu-se, totodată, şi incinta. La capătul acestei campanii reconstructive, prevalându-se de un demers mai vechi al egumenului Artimon Bortnic pe lângă „înalt prea cinstitul consistoriu episcopal din Cernăuţi”, autorităţile austriece din Bucovina constituie o comisie, prezidată de Anton Schonbach, „conceptist imperial guvernamental”, care procedează, între 11 - 17 noiembrie 1856, la deschiderea şi cercetarea mormintelor voievodale din biserica Mănăstirii Putna. Operaţia s-a efectuat in prezenţa călugărilor mănăstirii şi a multor români bucovineni veniţi aici anume pentru aceasta. Printre ei se afla şi Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului, paroh pe atunci la Putna, patriot ardent şi admirator profund al gloriei străbune, care, scriind despre emoţia trăită la vederea rămăşiţelor pământeşti ale lui Ştefan cel Mare, considera neîndestulătoare propria-i simţire, pentru a trăi în toată adâncimea ei această emoţie şi chema, de aceea, „naţiunea întreagă să simţească (...) acest moment sacru şi maiestos”.

Mai apoi, el exclama răscolit: „Moldovă, Moldovă, veche şi nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale!”, încordarea şi tăcerea deveniseră atât de profunde, scrie Iraclie Porumbescu, încât se auzeau cum bat inimile în piepturile celor de faţă şi „nu se văzu ochi fără lacrimi şi chiar pe cei de alt neam, carii se aflară de faţă la acest minut grandios şi istoric, îi văzui cu adevărat urniţi şi cutremuraţi în cea mai adâncă adâncime a inimii lor!”. După inventarierea şi descrierea exactă a tuturor obiectelor preţioase găsite în morminte, din care unele figurează acum în muzeul mănăstirii, criptele sunt închise la loc, aşa cum au fost. Documentele redactate minuţios cu acest prilej sunt publicate ulterior în limba germană mai întâi parţial de către F. A.

Wickenhauser, apoi integral de către cunoscutul arhitect austriac K. A. Romstorfer, restauratorul bisericii Mănăstirii Putna Ia începutul veacului nostru. Din conţinutul lor rezulta, odată mai mult - şi în pofida tuturor opiniilor contrare - că mormintele voievodale de la Putna nu au fost prădate niciodată, în accepţia proprie a noţiunii.

Pentru a spulbera numeroasele fabulaţii care circulă în sensul acesta, mai ales pe cale orală, este suficient să trecem în revistă cele mai preţioase obiecte găsite în ele, conform protocolului încheiat la 2 decembrie 1856, de către amintita comisie austriacă, toate la un loc pledând, prin însăşi valoarea lor, teza nonviolării, până la data respectivă, a mormintelor din care au fost scoase, cu excepţia celui aparţinând marelui ctitor, care mai fusese cercetat o dată, pe vremea lui Scarlat Ghica-vodă (1758), - dar tot oficial şi tot fără intenţii prădalnice. Iată, pe scurt, lista acestor obiecte, în ordinea descoperirii lor la 1856. În mormântul domniţei Maria Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, s-au găsit: rămăşiţe de vesminte lucrate în fir de aur şi argint, cu franjuri şi galoane de aur, cu podoabe de perle şi nasturi de argint în formă de zurgălăi, precum şi două inele de aur, „din care unul cu o turcoază, iar al doilea cu o piatră de rubin prinsă în metal”. În mormântul doamnei Măria, soţia lui Petru Rareş: resturi de ţesături, lucrate în fir de aur, 46 de nasturi metalici auriţi şi trei inele de aur, din care unul, „cu lucrătură cizelată, poartă o turcoază şi o piatră de granat; al doilea, cu o lucrătură asemănătoare, are de asemenea o turcoază şi, în sfârşit, al treilea are o gravură ştearsă şi o lucrătură de mozaic albastru, reprezentând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus”.

În mormântul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare: rămăşiţe de vesminte lucrate în fir de aur şi argint, provenind dintr-o mantie foarte somptuoasă; rămăşiţele unei coroane, lucrată în catifea, căptuşită cu mătase vişinie şi decorată cu 52 de piese ornamentale triunghiulare de aur, cu 24 de piese ornamentale septagonale, de asemenea de aur, toate fiind încrustate, la rândul lor, cu câte o piatră roşie; două încheietori de aur masiv, pentru mantie, modelate în formă de struguri; trei inele de aur, dintre care unul „alcătuind un cerc solid, lat, pe faţa căruia se văd două încrustaturi la margine şi un desen gravat în formă de plasă; al doilea inel, gros, lucrat în aur, este prevăzut sus cu un topaz, iar lateral cu un rubin mai mic neşlefuit şi un smaragd. Pe lângă acestea, este împodobit şi cu o gravură în forma de arabesc; al treilea inel - cel mai mare - este prevăzut sus cu o cornalină în care este gravat un zimbru, stema veche moldovenească. Părţile laterale ale acestui inel sunt gravate cu arabescuri simple”. În mormântul lui Ştefăniţă-vodă, fiul lui Bogdan al III-lea: resturi de veşminte, lucrate în fir de aur şi argint, cu ornamentaţii şi detalii indicând odăjdiile „celui mai înalt cin călugăresc”; două podoabe de aur provenind de la coroană, cu câte un ametist în montură filigranată şi cu o perlă între ele, de mărimea unui bob de mazăre; o încuietoare mare de aur (poate o pafta?), în formă de castel, ornamentată pe toată suprafaţa cu arabescuri filigranate, pe laterale cu şapte veriguţe, tot de aur, iar pe una din suprafeţe cu trei rubine neşlefuite şi neregulate, „totul atârnând de un inel de aur care nu se închide”; opt fragmente dintr-un lanţ de aur cu podoabe filigranate; şase rozete de aur; şase plăcuţe ovale de aur, prevăzute cu urechiuşe şi veriguţe; treizeci şi două de plăcuţe ovale mai mici, tot de aur, prevăzute, de asemenea, cu veriguţe şi urechiuşe; o sută cincizeci şi şapte de mărgăritare cu găurele.

Se presupune că cele mai multe dintre bijuteriile amintite aici „par a fi podoabele unei coroane, cât şi părţi ale minunatei îmbrăcăminţi, ale cărei rămăşiţe au fost găsite”. În mormântul neidentificat, de la picioarele lui Bogdan al III-lea, care înaintează parţial sub zidul dintre pronaos şi gropniţă, nemarcat pe atunci de nici o lespede şi de nici o inscripţie, „s-a văzut un cadavru de mărime mijlocie, care era aşezat fără sicriu, complet îmbrăcat, pe 13 şine metalice, de şase ţoi, aşezate de-a latul mormântului. Capul descoperit al mortului era aşezat pe un căpătâi de cărămizi zidite...”, întrucât acest schelet, mai bine păstrat, „a putut fi văzut şi descris, prin formele sale exterioare, fără a fi nevoie să fie scos din mormânt (...), comisia a hotărât să lase acest mort în poziţia găsită (...) şi a dispus, deocamdată, numai desfacerea parţială a îmbrăcăminţii din partea de sus, sub care se vedea în regiunea pieptului o îmbrăcăminte naţională scurtă, cusută cu nasturi metalici mici şi deşi, în formă de mazăre, în stare oxidată, având la mâneci cusuţi fluturi aurii”. După această constatare, mormântul a fost închis fără a se scoate nimic din el.

Comisia a conchis atunci, în mod eronat, că acesta este mormântul lui Alexandru, „bănuind că prinţul a murit într-o vreme în care au fost împrejurări deosebite sau războaie care nu au îngăduit să se facă inscripţii pe mormântul său”. Noi am opinat mai sus, că acesta ar putea fi, mai curând, mormântul doamnei Maria Despina, soţia lui Radu cel Frumos, care, potrivit ştirilor din Letopiseţul anonim al Moldovei, din Letopiseţul Putna II şi din Cronica lui Grigore Ureche, a răposat la 11 mai 1500, fiind „îngropată cu cinste în mănăstirea lui (Ştefan voievod) de la Putna”, însăşi „îmbrăcămintea naţională”, descrisă foarte sumar mai sus, pare a fi, dealtfel, a unui personaj feminin şi nu masculin. În mormântul lui Ştefan cel Mare, ca şi în mormântul precedent, neidentificat, rămăşiţele pământeşti ale slăvitului erou au fost găsite, fără sicriu, aşezate tot pe treisprezece bare de fier, dispuse transversal şi tot cu căpătâi de cărămizi zidite în zona craniului. Comisia a constatat că osul frontal s-a păstrat cel mai bine şi că statura voievodului era într-adevăr scundă, aşa cum o descrie Grigore Ureche şi cum arată „vorbele rămase din bătrâni”.

Mantia sa era confecţionată dintr-o „stofă grea şi bogată”, având o cruce de aur brodată în dreptul pieptului, „care nu se prăbuşise” în sine. Alte obiecte preţioase nu s-au găsit în mormântul lui Ştefan cel Mare, doarece, cum bine se ştie acum, ele fuseseră ridicate cu prilejul deschiderii anterioare, din februarie 1758, fapt constatat, la vremea sa, şi de comisia austriacă. Ceea ce s-a găsit atunci rezultă parţial din scrisoarea mitropolitului Iacov către egumenul Venedict, citată de noi, mai sus, şi, mai departe, în catalog, la fişa Coroanei Maicii Domnului. Din păcate, nu am izbutit să depistăm izvodul ispravnicului Lascaraclle, care ar fi trebuit să fie în arhiva Mănăstirii Putna şi în care erau menţionate toate obiectele găsite de el în acest mormânt, după cum rezultă din Catastih de toate scrisorile sfintei Mănăstiri Putnii, întocmit în 1764 „de smeritul şi mult păcătosul Vartolomeiu Măzăreanu, arhimandrit”.

Cu privire la „mortul arătat aşa de misterios în scrisoarea lui Iacov Putneanul”, comisia a conchis categoric că „nu poate fi altul decât Ştefan cel Mare”, lucru ce rezultă fără putinţă de contrazicere din observaţia făcută pe verso acestei scrisori de către egumenul Mănăstirii Putna, care sună astfel: „Această scrisoare este de la prea înaltul domn şi stăpân mitropolitul Iacov, în care scrie despre lucrurile găsite în mormântul din pomelnic (adică din gropniţă), unde se află mormântul lui Ştefan cel Mare, pentru a face din ele două coroane la icoana făcătoare de minuni”. Odată cu cercetarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Ştefan cel Mare, comisia şi-a considerat misiunea îndeplinită, dispunând reînchiderea mormântului fără „a le mişca din locul în care au fost găsite” şi concluzionînd, totodată, „că nu este indicat să continue operaţiile pentru desfacerea şi a celorlalte trei morminte” (adică al Măriei Voichiţa, al Măriei de Mangop şi al lui Petru şi Bogdan), deoarece acestea „coincid fără îndoială cu indicaţiile pietrelor funerare din pomelnic, putându-se, în această privinţă, trage toate concluziile precise...”. Reţinem, în sfârşit, câteva din aceste concluzii: - „Trebuie să se exprime părerea că rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan cel Mare şi ale lui Alexandru (sic !) au fost îngropate fără sicrie, trupurile fiind înfăşurate în veşminte domneşti. Aceasta rezultă din împrejurarea că aşezarea şi poziţia resturilor de îmbrăcăminte” din cele două morminte „au fost găsite în deplină orânduială, pe când, dacă s-ar fi scos sicriile ori s-ar fi mutat cadavrele (cândva)..., îmbrăcămintea lor s-ar fi deranjat.

De asemenea, trebuie luat în consideraţie că în ambele morminte se află, pentru sprijinirea capului, desigur, câte un căpătâi de zidărie, care, în cazul îngropării cu sicrie, nu ar fi avut nici un rost”. - „În ceea ce priveşte împrejurarea că în mormântul lui Ştefan cel Mare s-a menţinut partea de deasupra a craniului, în timp ce în alte morminte - de pildă, în mormântul voievodului Bogdan, care a murit cu mulţi ani mai târziu - nu s-au mai găsit rămăşiţe ale oaselor capului, acest lucru are o explicaţie în construcţia mult mai îngrijită a mormântului şi în alcătuirea lui din piatră de grezie fină, fapt prin care s-a adunat relativ mai puţină umezeală în mormânt, astfel încât rămăşiţele pământeşti au ţinut mai mult şi au fost aflate în stare mai bună”. - „Având în vedere interesul istoric şi arheologic al rămăşiţelor vestimentare, ca şi al inelelor şi al celorlalte odoare ce au fost găsite în aceste morminte, s-au făcut desene şi fotografii ale acestora, ca şi ale mormintelor deschise (...), iar de către comisarul tehnic s-au făcut planuri în ceea ce priveşte aşezarea arhitectonică a bisericii Mănăstirii Putna (...) - Apoi, resturile mortuare, prefăcute în ţărână, care au fost scoase din mormintele pronaosului, au fost aşezate în sicrie noi, la loc în mormintele lor, iar obiectele demne de păstrat s-au aşezat în mod corespunzător şi s-au încuiat sub sigiliul comisiunii într-un dulap al mănăstirii, de asemenea sigilat, cu indicaţia persoanelor cărora aceste obiecte le-au aparţinut în viaţă”. La sfârşit, „apreciind că Ştefan cel Mare şi familia sa sunt într-o deosebită cinste în amintirea poporului”, comisia propunea ca să se „ridice chiar în Mănăstirea Putna - potrivit dorinţei întregii ţari -- un monument corespunzător pentru a se păstra amintirea descoperirii mormintelor domneşti aflătoare acolo”.

Profunde şi ample ecouri au produs, de asemenea, în cugetele românilor de pretutindeni, marile serbări organizate la Putna în anii 1871, 1904, 1954, 1957 şi 1966, cu prilejul aniversărilor şi comemorărilor legate de fundarea şi sfinţirea secularului monument sau de urcarea lui Ştefan cel Mare în tronul Moldovei şi de trecerea sa la cele veşnice. Nu zăbovim însă, aici, asupra lor, deoarece toate sunt menţionate, mai pe larg sau mai succint, la capitolul Cronologie concordanta, care conţine adeseori şi texte antologice referitoare la ele. Viaţa monahală Când un frate începător vine din lume spre a rămâne în mănăstire este supus unei perioade de încercare, de adaptare la noul mod de viaţă. Prezenţa la slujbe, la ascultare şi la trapeză este obligatorie, ajutându-l pe novice să-şi curăţească mintea de cele lumeşti.

El intră într-o altă dimensiune - a vieţii mănăstireşti. Astfel, participarea întregii obşti la adunatul fânului, la culesul viei, al cartofilor de pe câmp sau al merelor din livadă, ajută la întărirea comuniunii şi a dragostei dintre fraţi. Săvârşite la timpul lor, fiecare „ascultare de obşte” se împlineşte cu un ritual propriu din care izvorăşte bucuria numai pentru cei care unesc munca cu rugăciunea ca prezenţă vie a lui Dumnezeu în viaţa lor. Legătura strânsă dintre ascultare şi rugăciune e relevată şi de faptul că nimeni din mănăstire nu este „legat pe viaţă” de o anumită muncă; paraclisier sau brutar, şofer pe camion sau pe IFRON, bucătar sau trapezar, cântăreţ, aghiograf sau sculptor, monahul sau fratele e dator ca oricând să poată împlinii o altă ascultare în folosul obştii.

În mănăstire nu există „ascultări” ci doar „ascultare”, de glasul, de voia lui Dumnezeu! Slujbele Bisericii intrând în canonul îndatoririlor zilnice, în gândirea adesea dogmatică, radicală, a monahilor, capătă valoare de condiţie a mântuirii, de Sfântă Tradiţie, de aceeaşi importanţă ca şi Sfânta Scriptură. Aceasta cu atât mai mult cu cât melodiile şi cărţile sunt vechi, limba păstrând o coloratură arhaică, bisericească. Slujbele, în afară de a fi rugăciuni, sunt şi nevoinţe, osteneli, şi în acelaşi timp sunt şi instrumente ale trezviei. Ele ţin treaz pe vieţuitor.

Monahul, şi nu numai el, în atmosfera slujbelor se deschide, se pune într-o disponibilitate de recepţie a harului care îi covârşeşte inima, i-o umple de căldură. Melodiile şi textele ortodoxe vin din adânc de istorie, aducând cu ele harul şi mireasma sfinţilor care le-au alcătuit, fiind simţite ca atare de cei care le cântă sau le ascultă. Prin ele monahul participă la sfinţenie şi se leagă, ca o verigă nouă, la lanţul de aur al comuniunii cu cei dinainte, care s-au rugat cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi melodii. Se roagă pentru ei şi pentru sine şi ştie că într-o zi, cu aceleaşi rugăciuni şi sentimente se vor ruga şi pentru el cei care îi vor urma în şirul generaţiilor viitoare.

Slujbele asigură astfel comuniunea cu Biserica în totalitatea ei, cer şi pământ, de ieri, de azi, dintotdeauna. Trapeza este cea de-a doua Biserică a călugărilor. După rugăciunea de binecuvântare a bucatelor, la fiecare masă, cu rândul, câte un părinte sau frate citeşte „cuvântul de folos” prin care se hrăneşte spiritual întreaga obşte. Unul din bătrânii stareţi ai Putnei (Părintele Iachint Unciuleac) zicea mereu: „Fraţilor, să nu mâncăm numai cu gura, ci şi cu urechile”.

Deşi în posturi mâncarea pare a fi sărăcăcioasă, totuşi, acum au loc cele mai mari bucurii duhovniceşti. Astfel, a intrat în tradiţia mănăstirii ca în Postul Crăciunului şi în cel al Sfintelor Paşti să se facă, cel mai adesea, călugării sau tunderi în monahism. Rânduiala tunderii îl leagă pe monah de loc, de mănăstirea în care acceptă închinovierea, de obştea cu care se înfrăţeşte, de stareţul care îi devine Părinte şi care îi dă şi un nume nou, ca la o adevărată naştere. Îl va lega şi de slujbele bisericii, de uniforma pe care o primeşte piesă cu piesă, cu arătarea simbolului fiecăreia, de puterea de a chema numele lui Iisus, care i se dă odată cu metaniile şi cu învăţătura cum să le folosească.

Rânduiala tunderii îl învaţă pe noul monah smerenia, îl învaţă ce să mănânce, cum să doarmă, cum să vorbească. Ceremonialul acestei slujbe este dramatic, încărcat de o solemnitate gravă. Novicele, voind să intre în rândurile monahilor, are, ca şi la botez, un naş care îl va ascunde, simbolic, sub mantie de răutatea demonilor şi îi va fi povăţuitor şi îndrumător toată viaţa alături de stareţ. Chiar dacă îşi va alege ca duhovnic de spovedanie pe altcineva, naşul îşi păstrează calitatea pentru totdeauna.

El poate de altfel să nu fie preot, ci simplu monah. Ritualul tunderii este adevărată taină, aceeaşi pentru toţi, bărbaţi sau femei. Ceremonialul se desfăşoară de obicei seara, la vecernie, sau noaptea la utrenie, în biserică, la lumina blândă a lumânărilor. După ce acesta, în auzul tuturor făgăduieşte că va păzii sărăcia, castitatea şi ascultarea faţă de toţi, i se taie trei şuviţe din părul capului, în numele Sfintei Treimi, ca semn al lepădării definitive de omul cel vechi, de poftele trupului şi de cugetele cele nesocotite începând, astfel, războiul cu sine însuşi, cu patimile şi cu puterile întunericului din văzduhuri care nu se va sfârşi decât odată cu ultima suflare...

Dacă naşterea călugărului este tunderea, în tradiţia monahală nunta acestuia este moartea. Departe de a fi prilej de tânguire, slujba înmormântării aduce cu ea nădejdea bucuriei veşnice pentru cel ce s-a străduit în viaţă să-L aibă pe Dumnezeu ca Tată şi Biserica drept Mamă. Procesiunea scoaterii din biserică şi a înconjurării acesteia, prezenţa arhiereilor şi a mulţimii credincioşilor, cântările pline de nădejdea Învierii fac din slujba înmormântării călugărului un prilej de prăznuire duhovnicească. Alte bucurii ale întregii obşti sunt vizitele pe care mari părinţi şi duhovnici (ca P.

Sofian Boghiu şi P. Arsenie Papacioc) le fac uneori spre sfat şi folos duhovnicesc mai ales celor tineri. De fiecare dată, pe 15 august, când este prăznuită Adormirea Maicii Domnului - hramul mănăstirii - dar şi pe 2 iulie, ziua de pomenire a Sfântului Voievod Ştefan, mulţimile de pelerini vin la Putna pentru a se ruga şi a primi binecuvântare. Acum sosesc români de pretutindeni, din Basarabia, din nordul Bucovinei şi din orice loc în care amintirea Sfântului Ştefan-Vodă cel Mare şi Bun devine foc viu în inima celor care trăiesc, gândesc şi vorbesc româneşte.

Obişnuit, duminica şi în zilele de sărbătoare, credincioşii vin la mănăstire aducând fructe, ulei, pâine sau alte prinoase, fie spre a fi binecuvântate pentru cei vii, după rugăciunea amvonului, fie pentru pomenirea celor adormiţi care se face atât în timpul Sfintei Liturghii, cât şi la sfârşit de tot, printr-o slujbă specială numită parastas. În 1871, Mihai Eminescu definea Mănăstirea Putna ca fiind „Ierusalim al Neamului românesc” iar mormântul lui Ştefan cel Mare ca „altar al credinţei strămoşeşti”. De atunci şi până astăzi, an de an, Preşedinţi şi Regi, Patriarhi şi Arhierei, poeţi, actori sau oameni politici vin la Putna spre a-şi pleca genunchii în faţa mormântului Slăvitului Voievod, a cărui candelă este de-a pururi ţinută aprinsă de călugării ce-L slujesc pe Dumnezeu, Neamul şi Ţara. Read more on Last.fm.

User-contributed text is available under the Creative Commons By-SA License; additional terms may apply..
Top Albums

show me more

showing 4 out of 20 albums
Shoutbox
No Comment for this Artist found
Leave a comment


Comments From Around The Web
No blog found
Flickr Images
No images
Related videos
No video found
Tweets
No blogs found